Publicat în Autopsia cuplului, Limba soacrei

Cavalerii de altă dată

Când aud expresia candidă ah, unde-s cavalerii romantici de altă dată? răsturnată dintr-un oftat de domnişoară peste un mojito dublă porţie, dublu pai negru, mă simt de parcă mi s-a băgat o musculiţă în ochi. Clempănesc des din gene, apoi … tac. Ma simt oarecum cupabilă că n-am privit Sex and the city şi nu pot s-o alin cu vreo frază emancipată şi sexy.

Am cunoscut bărbaţi surprinzător de romantici. Chiar şi cei care se ţineau ţanţoşi, mari şi tari ajungeau să mă blocheze cu apucăturile lor. Noroc? Ei. Mai degrabă blestem pe capul lor. Sunt o femeie cu simţurile cladite pe romane … poliţiste. Eu căutam aventuri, ei îmi ofereau floricele, eu căutam senzaţii tari, ei mă plimbau sub stele. Eu vroiam sânge (de balaur probabil), ei îmi interpretau piese melancolice la pian. Mă plictiseam politicos, aştepând să se termine odată concertul, teatrul, scenariul în care substituiam temporar Dulcineea din capul lor şi … abia aşteptam să mă bag în pat cu o carte de nuvele poliţiste.

Ca să-mi pierd capul, n-am nevoie de un decor romantic : plajă caldă, şoapte senzuale ale mării sub cer senin cu stele şi ochiul securist al lunii şi alte variaţiuni din pachetele turistice de cinci luceferi. Sunt o femeie care şi-a început iubirile iarna, zgribulită, cu nasul turtit în fular şi pletele încâlcite de-un vânt aspru. Asta e tot romantismul meu. Rece, atât de rece… îmi pare rău.

Căpcăun cu parfum de toporaşi

Sună anapoda, însă deseori am senzaţia că bărbaţii au mult din gingăşia şi delicateţea florilor. Unii înfloresc o dată în an, alţii o singură dată în viaţă. Dar neapărat înfloresc.

Se întâmplă ca într-o discuţie cu un bărbat să simt un parfum concret de floare. La început primează tonul oficial, apoi temperat, respectuos, cald… şi simt petale care se desfac lent, una câte una, candid în faţa mea. Începe să-mi fie frică. O corolă desfăcută în mâinile tale e fermecător, dar eu nu uit ca sunt femeie şi, ca toate femeile, am apucături sadice. Corola ispiteşte satanic prin fragilitatea ei. O poţi strivi în orice secundă (chiar şi neintenţionat) şi e urât. Tac, zâmbesc cuminte, mă foiesc neîndemânatic, tac, zâmbesc şi mai cuminte. Dar cu cât mai mare e frica mea, tăcerea mea, cu atât mai mare e încrederea petalelor, răspândind un parfum unical.

În drum spre Château de Latour făceam un popas la o staţie de benzinărie ca să fac pipi civilizat. Mirosul de carfofi prăjiţi m-a făcut să zăbovesc pentru a-mi comanda o porţie. Aşteptând la tejghea aud că mi se adresează cineva. Scanez cu privirea laterală emiţătorul, apoi mă întorc şi compun un zâmbet sărbătoresc, de Crăciun. Citește în continuare „Cavalerii de altă dată”