Publicat în Povestea de vineri

Cavalerul chitit şi roza furată

imagesÎn primăvara asta, Mariachimovna, fără vreo intenţie particulară, a pus pe roate o afacere de invidiat. Dar nu una în sens agricol, aşa ca afacerile moldovenilor cu căpşuni suspendate, de pildă, dar una mai… nici nu ştiu cum să spun, oleacă mai specială. Aşadar, în câteva săptămaîni i-a reuşit de minune să ajungă la prima roadă de cavaleri de 25 de ani, culeşi la poartă. O roadă nesperată pentru o femeie de vârstă ei.

Dar totul a început cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în ogradă. Roşii, galbeni, violeţi, bicolori. » Pe urmă afacerea s-a extins peste gard cu : « Da ia să-mi pun nişte trandafiri în faţă porţii. Ca să le fie dragă şi oamenilor care trec pe drum. Să nu-şi întindă omul gâtul peste gard, zid, sau plasă, dacă a vrea să cerceteze mai aprpoape o floare. Nu. Chiar să poată s-o miroase, dacă i-a pofti inima. Că pentru asta-s florile. Să bucure nasul, ochiul şi sufletul. Hai să fim şi noi ca în Europa. ».

Hai, a apobat şi Dumnezeu şi a trimis nişte ploi frumuşele la Ciocana, peste poarta mamei. Astfel încât au crescut nişte trandafiri măşcaţi, bulbucaţi, în culori mustoase şi arome delicioase. Numai te uitai la ei şi îţi venea să exclami ca idiotul în pragul alegerilor: Nu, totuși, Chişinăul e cel mai frumos oraş de pe planetă !

Citește în continuare „Cavalerul chitit şi roza furată”

Publicat în Autopsia cuplului

De ce aleasa n-am fost eu…

« M-am întrebat mereu,

De ce aleasa n-am fost eu.”

(Mădălina Manole)

Dragostea – cea mai gravă formă de discriminare.

Suntem oameni cu aceleași drepturi. Dar nu în fața dragostei.

Nu poți iubi pe cineva cu de-a sila, precum nu poți cerși de la cineva iubire.

Ea este. Dar nu pentru tine. Poate pentru cineva cu ochi ca mura. Poate ca cerul.

E ilegal să pretinzi, să ceri unui om iubire. Sau să-l hărțuiești cu iubirea ta.

Obijduitor? Teribil. Ia … nişte banalități dureroase.

Din neputință și indignare găsim o sumedenie de argumente contrafăcute. Le așternem în versuri sfâșietoare și le îngânăm în momente de criză:

„Tu n-ai avut curaj…”

„Nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine…”

„Iubirea mea ajunge pentru noi…”

„Dacă mi-ai lăsa o șansă…”

***

Iubirea într-un singur sens umilește doi oameni. Unul TARE vrea și suferă. Altul TARE nu poate și se simte vinovat.

***

27

Publicat în Autopsia cuplului

Când se lovesc două oale, se sparg amândouă

Când eram tânără, studentă şi blondă, nu aveam internet, în schimb aveam energie şi ceasuri libere. În consecinţă,  o dată pe săptămână, eram moderatoare la un club de dezbateri (de idei proaste şi mai puţin) pentru studenţi. În general, dezbăteam subiecte politice, my Lord, dar o dată, O ! Dumnezeule! m-a apucat de craci o idee djenială şi am invitat un psiholog pentru a discuta relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

Ce să vă zic ? A trebuit să moderez nişte momente acurat ca în imagine.

După asta am zis: „Net, net, net ! Hai mai bine să discutăm/fantasmăm/visăm la integrare europeană. Să suflăm cu pasiune în direcţia steluţelor galbene, cocoţate pe cer senin şi naiv ca tinereţea noastră, decât să ne facem de râs în aşa hal.”

Ne-am întors toţi acasă cu limbile obosite.

Publicat în Autopsia cuplului

Bărbaţii timizi

carto

De curând am încercat o revelație tristă. Mă pricep la bărbații cu aifoane acurat ca ursul la castane.

Fraţi n-am avut. Feciori nu cresc. Cu tata schimbam vreo două vorbe de Paști și sf. Pantelimon Călătorul. După ce seca un ulcior de vin, îşi închipuia că-s fecior şi-i dădea bătaie cu amintiri din armată.  Ce era să fac ? Mâncam harbuz şi stucheam sâmburii peste gardul grădiniţei cu flori. Gândurile îmi umblau departe, tare departe de rachetele secrete sovietice ascunse prin taiga, mândria lui tata. Iată de unde, probabil, mi se trag apucăturile monosilabice în comunicarea cu sexul tare. Da. Nu. Afirmativ. Negativ. Prezent. Absent. Să trăiţi. Să crăpaţi.

Să nu vă apucaţi să mă jeliţi. De atenţie bărbătescă lipsă n-am dus niciodată, har cerului. La aşa gen de perversităţi, doritori se găsesc. Mai mulţi poate ca pentru cuconiţe cochete cu fluturaţi în pintece şi viermi în creieri.

Şi tot să nu credeţi cumva că nu mi-am exersat latura poetică. O dată chiar m-am desfăşurat într-un proiect sentimental complicat. Mi-am cheltuit muniţiile cu grijă, vocaţie şi aplicaţie. Aşa cum ştiu a face numai eu, când e vorba de cine vrei, numai nu de mine. Pentru subsemnata n-am cumpărat o rochie cu gând să ochesc pe cineva anume.

Se făcea odată c-a năpădit-o pe-o colegă un cârd de fluturi. Și să vezi, nu s-au aciuat numai în stomac, ca la orice duduie amorezată. Nu. I s-au suit toți odată la cap. Fata a simțit că se prăpădește. Avea nevoie de un creier extern. Și m-a găsit pe mine. Eu am studiat atent situația și m-am oferit voluntară. Ce aștepta ea de la mine ? Ia un fleac : eşafodarea unei capcane de prins masculul îndărătnic. Și eu mi-am luat rolul în serios. Stăteam în fiecare seară cu creionul în mâna ca un general asupra hărţii. Mă gândeam aprig la apucăturile vrăjmaşului, cum aşă şi pe dincolo… Cât m-am gândit eu la dânsul în perioada ceea cred că nici mă-sa nu l-a pomenit în postul de Paşti. Nu m-aş fi mirat dacă umbla sireacul sughiţând cărările. Greu, greu! dar … l-am avut. Ea cu orgasm (să sperăm), eu fără (precis). N-are cum să mă tulbure un mascul pe care îl aduc eu unde vreu. Cu creionul. Rebus dezlegat. Rebus aruncat.

Citește în continuare „Bărbaţii timizi”

Publicat în Monoloage

Bonjour, madame…

Eu ştiu că dacă aş purta rochie decoltată şi scurtă, buze roşii şi cizmuliţe cu tocuri aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Eu ştiu că dacă aş purta numai rochie decoltată şi buze roşii aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Eu ştiu că dacă aş purta bluji şi bascheţi roşi în bot, tot aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Şi mai ştiu, de lunea trecută, că stând zgribulită în parc, sub umbre de soare cu dinţi, cu fularul de două ori şi jumate învălătucit în jurul nasului, în papuci de iarnă şi hanorac cu glugă trasă pe frunte, am şanse să aud un cochet: Bonjour madame! Nu pentru că sunt o femeie de 5 stele sau, hai, o femeie cu luceafăr în frunte (oricum port fes), ci … pentru că mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă. Şi ei simt asta. Probabil.

Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă, zic. Sunt gata să iert post factum chiar şi pe cei cu harţuiala (ştie Domnul cu cât greu scriu asta ), dar lipsa de iniţiativă, ooh nu, asta nu sunt dispusă nici să tolerez, nici să caut explicaţii. Este, este. Nu-i? Dacă nu e, alelei, să fie atunci vorba lui Eminescu:

Rămâi cu bine, măi Matei,

Rămâi, Matei, cu bine,

S-o pupi în fund pe dumneaei,

Şi amândoi pe mine.

Glumesc, fireşte. La faza pornografică cu pupatul. Ca să pulverizezi aşa emoţii, trebuie să fii măcar pe jumate îndrăgostit. Şi pentru că vine vorba, mi-e greu … cum să zic… nu imposibil, ci … greu să înţeleg o femeie care tânjeşte pe ascuns şi în zadar pentru unul care nu se încumetă să se apropie de ea. Da, natura femeii e paradoxul. O femeie uită greu o relaţiile/iubire care n-a avut loc. Cea care n-a existat, decât în infrastructura complicată a inimii ei unde nici cel mai performant GPS nu răzbate.

În optica mea primitivă, rudimentară şi care pute iute a patchuli din secolul trecut, bărbatul şi iniţiativa sunt sinonime. Scurt, clar şi linear. Fără zigzaguri. Pentru că … nu-i aşa, se întâmplă că şi eu să port pantaloni. Într-un cuplu în care ambii poartă pantaloni, n-ar trebui oare să existe măcar una bucată de purtător de izmană care prin comportamentul său ar da de înţeles că e bărbat? Pentru că, ţţţ ce uşor e să pari bărbat pe lângă o fustă mini şi craci epilaţi. E mai greu să faci o femeie să se simtă ca atare, indiferent de garderoba ei. Şi gradul de epilaţie, deopotrivă.

Eu sunt demodată. Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă.

Pentru că nu cunosc ceva mai nobil decât un bărbat care nu permite (la timp!) femeii să cadă în umilinţă. Pentru că, vai, cât de umilitor e pentu o femeie să răsfoiască pe ascuns pagini de reviste cu pretenţii psihologice sau cărţi de teapa „Cum să ademeneşti bărbatul?”, „Cinci limbi ale dragostei” şi alte aiureli… bestseller-ice. Că aceste „biblii” ajung să fie vândute în milioane de exemplare … mă înfioară, şi … mă determină să iubesc şi mai legitim bărbaţii cu iniţiativă, care, fie vorba între noi, în unele ţări, se întâlnesc tot atât de des ca urşii panda.

Dacă ar exista mai mulţi bărbaţi cu iniţiativă, nu s-ar mai repezi femeile să cheltuie bani şi timp pe reviste de doi bani, ci pe cărţi înţelepte. N-ar mai pierde timpul pe reţelele sociale în aşteptarea unui nenorocit de like sub poze minuţios retuşate, ci s-ar ocupa de lucruri care aduc plăcere, şi cu ea, minim de dezvoltare personală, scopuri şi ambiţii mai îndepartate de oglindă.

Dacă ar exista mai mulţi bărbaţi cu iniţiativă, nu s-ar mai naşte atâtea iubiri închipuite şi monoparentale. Şi nu, n-ar mai fi avortate iubirile care puteau deveni frumoase.

Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă. Pentru că… nu mi-e frică să îmbătrânesc printre ei.

Şi dacă într-o luni, cu ger şi soare, stând pe o bancă din parc, încotoşmănată din cap până la picioare, mai aud un cochet Bonjour, madame! de ce n-aş auzi acelaşi lucru şi peste 20 sau 30 de ani?

… pentru că mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă.

Şi ei simt asta.

Probabil.