Publicat în Cimitirul albastru

Ușa cu cleampă turcească

Ea demult a fost aruncată pe apa Nistrului, pentru că, o casă batrânească, când ajunge pe mâna unui gospodar cu ambiții moderne, e ca și cum condamnată.

Adunase mai mult un veac în spate, fiind cioplită din lemn trainic de stejar și nu cunoscuse niciodată o altă culoare decât albastră. Mai avea și o cleampă turcească, ce semăna cu un bot de rață sălbatică. Când crescusem și eu ca s-o pot deschide și închide, ajunsese să aibă chiar și un glas al ei. Un scârțâit prelung, de ziceai că ofta ca om bâtrân, care văzuse și auzise multe la viața lui. Și așa era.

Ușa ceea a știut mai multe despre neamurile mele decât tot ce-aș fi putut găsi eu prin arhive. Dar îi veni într-o zi sorocul și cu ea au plecat pe apa sâmbetei toate tainele, toate oftaturile, cantecele de leagăn și bocetele casei.

Poate tocmai din cauza asta sunt aruncate ușile vechi, devenite o povară, un martor nedorit, de care vor sa scape unii urmași.

Reclame
Publicat în Copilărie sovietică

Ograda cu țol vărgat

Ori de câte ori mi-e rău sau mi-e frică, îmi apare o imagine veche în cap. Numai ea e capabilă să funcționeze ca un calmant eficient și instant.

Într-o zi de mai, mă întorceam de la școală. Eram încă în primară, încă la Strășeni. Urcam un deal abrupt, plin de ogrăzi mici, cu portițe joase, de lemn. La jumătatea dealului m-am oprit să-mi trag sufletul. M-am sprijinit de un gard, prin care puteai trage cu ochiul. Fiind copil curios, asta și am făcut. Ograda era pustie, doar o umbră de nuc, sub care cineva plantă un scaun lung, de mărimea unui țol desfăcut. Era răcoare și liniște de țară. Iar scaunul cela parcă era vrăjit. Abia aștepta să împingi portița și să te odihnești în compania lui. Țolișorul vărgat era luminat de câteva pete solare… atât.

Ori de câte ori sunt obosită, lehămetită, iritată… știu că undeva mă așteaptă un țol la umbra unui nuc. Cu putere magică.

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Mâca Rândunica

randunica1

Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:

-Mâca, da cuibul e plin?

Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.

Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib,  lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.

Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.

Citește în continuare „Mâca Rândunica”

Publicat în C'est la vie

Lecția

20180626_104933

În fața casei a răsărit o nalbă purpurie.

Vecina a ieșit cu o căldărușă de apă, a udat-o și a sprijinit-o frumușel de un harag.

-Vedeți, îmi zice bucuroasă. Cine ar fi gândit că prin crăpăturile astea strâmte se zbate să iasă la lumină un pui de floare. Știti cum se numește planta?

-În franceză, nu.

-Une rose trémière.

Cartierul meu e năpădit de nalbe. Și-s atât de generoase în culori catifelate și pastelate, atât de demne. Mă opresc deseori să le admir, chiar dacă mă grăbesc. Ele mă duc cu gândul la gladiole – florile de nuntă ale mamei.

Ca să vezi ce mai seamănă destinul florilor cu cel al oamenilor.

Unele flori încolțesc și răsar în grădină, sub privirile vigilente ale grădinarului, sădite în sol îmbogățit cu îngrășământ special, apoi urățite, îngrijite, udate, plivite, privite, corcolite… 

Altele își croiesc singure cărărușa spre viață. Apar de nicăieri, caută lumina prin orice crăpătura, orice sol, cresc și  înfloresc în ciuda tuturor. Și culmea! într-o zi ajung să fie numite roze, chiar dacă nu fac parte din această specie nobilă. Pentru că frumusețea lor încăpățânată fascinează.

Iunie 2018, Bruxelles

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 5. Roșcatul

Peppi

-Lilia, unde ai ascuns țigările?! Spune repejor c-o să ne ia Roșcatul la bătaie pe amândouă.

-Nu-ți spun.

Un copil nebătut nu știe de frică.

Portița gemu, împinsă de o labă roșcată, vânjoasă. După care apăru și capul: roșcat, cu doi ochi roșii, aburiți.

„Uite-l, șopti îngrozită mătușa. Vai de capul nostru. Fugi, Lilia!”

De fugit reușeam eu oricând, căci copilăria are picioare sprintene, tocmai pentru a salva capul fără minte. Până una alta, eu îmi legănam imperturbabil picioarele, pe patul de sub nuc.

-Clavă, ai cumpărat țigări? răcni Roșcatul.

Bărbia mătușii începu să tremure.

-Ți-o cumpărat, răspund eu în locul ei, cu un deget în nas. Numai că eu le-am ascuns.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 5. Roșcatul”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 4. Vasea

71
Fragment La Primavera, Botticelli

Sfârșitul lui tragic s-a tras de la un kilogram de pătlăgele, crescute chiar de el, în sera lui (noi ziceam tepliță, pe vremuri). Eu, în schimb, aveam amintiri spumoase în teplița lui, din simplu motiv că mama avea obiceiul să mă scalde acolo, printre pătlăgele, când veneam la mâca în vacanța și era încă răcoare afară. Așa că îmi stă și acum în nas mirosul intens de pământ umed și cald, de răsadul de pătlăgică și de bule parfumate de la șamponul pentru copii Crea-crea.

Dar să ne întoarcem la flăcăul care avea grijă de teplița în care creșteau cele mai dulci și cărnoase roșii din mahala și pe care le ducea la Soroca, la piață, cu bicicleta.

Nu mai era chiar tinerel și nici nu prea se gândea la fete, căci tocmai trecuse printr-o nuntă destrămată și-i ieșise pe ochi toată socoteala. În plină zi de cununie, brusc, fu parcă înțepat de un bondar drept de fund. Îi lăsă pe toți în fața altarului și fugi la Nistru să se înece. Scurt, clar și convingător pentru toți nuntașii, care alergau din urma lui cu lumânările, prosoapele și icoana, ca să-l scoată, pe prost, din păcat. Mireasa plângea de se hurducau toate florile din coroniță, nănașa se crucea, nănașul îl trăgea din apă.

-Nu mă-nsor și gata! Mă-nec! Striga mirele, fără 5 minute cununat.

-D-apoi cine te-a pus cu de-a sila, măi nebunule?

Citește în continuare „Cimitirul albastru 4. Vasea”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 3. Sofia

b1cbd0657f6efa1b084803d8fc30a557--concha-manuel

Când mâca Panaghița era încă vie, eu plecam în sat încă din joia Paștelui. Autobuzul spre Soroca pornea la 5 dimineața, din Chișinău. Și asta era unica dimineață în care mă trezeam fără deșteptător și fără părinți, căci numai gândul că până la amiază voi vedea Nistrul mă făcea să părăsesc fără regret așternutul cald. La gară, cumpăram repejor un Bounty sau Mars și mă cuibăream lângă o fereastră, de dorit în partea stângă a Ikarusului, ca să nu ratez cumva priveliștea de lângă podul lui Bechir.

Până ajungeam să intru pe poarta mâcăi, în mahala cea mai apropiată de Nistru (de la unele case puteai pescui chiar de pe prag), eram deja pătrunsă toată de o liniște, pe care numai în sat o poți găsi. Într-un sat de pe malul Nistrului. Pentru că și liniștele sătești sunt diferite după consistență. Iar stația terminus ai acestei liniști era casa mare a mâcăi, încremenită într-un miros de covrigei și busuioc. Lăsam geanta jos și mă apucam îndată să scot țolurile din casă.

-Ce-i cu tine, fată hai, mai trage-ți sufletul, poate mănânci ceva?

-Nu vreu, mâca.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 3. Sofia”