Как хорошо, что некого винить,
как хорошо, что ты никем не связан,
как хорошо, что до смерти любить
тебя никто на свете не обязан.
И. Бродский
Reclame
Veșnicia s-a născut sub măslini
Lângă o mâță care alăptează.
Lângă o livadă de mandarini, cu trunchiul văruit.
Lângă un nucar.
Lângă mușcate.
Oriunde sufletul ajunge să se odihnească de măștile lumii.
Regiunea Cambos, insula Chios, Grecia.
Radacini
Toata ograda stie ca imi plac smochinele, in consecinta, mereu se gaseste un suflet bland, care are grija sa-mi spuna cand s-au copt, caci daca ma iau dupa verdele lor, care nu se mai schimba niciodata…
-Uite, astea, de pe ramura, s-au copt, imi zice mama soacra si le invarteste codita. Iar celelalte, de pe ramul de sus, vor fi coapte abia maine.
Mi le toarna in palma si pleaca in treburile sale. Eu raman sub smochin si simt cum mor smochinele in palma mea, de dragul meu. Simt cum inca le fierbe seva, brusc intrerupta. Se cere in pantec. Imediat vom deveni un tot intreg, asa precum in cativa ani, voi deveni si eu, la randul meu, o parte din radacini.
Privesc smochinele pe care le voi manca maine. Imi vine greu sa cred ca arborele de langa mine lucreaza doar pentru mine. Ca minunea asta de copac extrage din pamant tot ce trebuie, pentru ca maine dimineata sa nu merg la market, sa nu aleg, sa nu cumpar, sa nu pun in frigider si sa nu mananc fructe cu seva inghetata si moarta de zile intregi…
Privilegiul asta l-am trait deja o data in viata. In copilarie. Bona mea, pe atunci, era gradina bunicii, cu arbusti si copaci de tot soiul. Ei ma hraneau. Ei imi tineau umbra. Ei imi leganau amiezile, pe crengile lor. Ei ma distrau cu vietati care sareau, zburau, piscau, cantau. Ma adormeau cu coruri de taraieci… Iar cand ma vedeau, in sfarsit, adormita, se apucau de treaba. Toata noaptea lucrau pentru mine. Isi coceau molcom fructele, sub stelele Moldovei. Pentru ca a doua zi dimineata, mana mea de copil sa poata alege cele mai dulci si mustoase poame. Pentru ca eu sa mananc cu pofta. Sa cresc rumena si sanatoasa. Sa cresc mare. Sa sadesc alti copaci. Care vor creste alti copii…
Curge seva smochinului prin mine, facandu-ma sa inteleg ca am niste datorii. Datorii esentiale. Inainte de a deveni o radacina.
Lumânările aprinse ale Greciei
Ne pregăteam să părăsim Atena, luni, ziua când focul deja înghițea pădurile din împrejurimi, iar noi credeam încă, coborând de pe Acropolis spre legendarul port Pireas, că din cauza căldurii se aprinseră încă o uzină, ca în noaptea precedentă, când cerul capitalei se pomeni împânzit de fumul emis de arderea unei uzine de lumânări (ironie a sorții – să ardă uzina ca o lumânare). Dimineața nu mai era zare de fum și ne întrebam, împreună cu soțul, la micul dejun, dacă nu cumva am visat.
-Au lucrat bine pompierii, constată soțul, răsfoind noutățile capitalei.
Înainte ca cineva să bănuiască năpasta ce se apropia de noi toți, primele semne au început să apară în jurul orei 14:00, chiar în inima Atenei (focul era la 50 km depărtare). Ieșeam dintr-o gură de metro, discutând aprins cu soțul, despre marmura lunecoasă din Acropolis, pe care cădeau turiștii, ca pe gheață, julindu-și genunchii. Țin minte exact momentul când am amuțit amândoi, expulzați de escalator afară, sub un cer acoperit de un nor uriaș de fum, amestecat cu lumină roșie.
Toți se opreau, ca și noi, cu ochii spre cer. Pentru o clipă crezusem că ne-am pomenit în plină eclipsă de soare. Cerul se întunecă brusc, acoperit de o pânză deasă de nori gri-roșietici, din faldurile cărora, din când în când, răzbătea ochiul sângeriu al soarelui.
-Ca în tablourile cu apocalipsa, încercam să glumim, amăgindu-ne presimțirile.
Atena rămase brusc fără soare. Aerul deveni greu, lipicios, încins. Totul respira a amenințare. Oamenii filmau, fotografiau, se conectau la rețele de socializare și sursele de informare, căutând să înțeleagă ce se întâmplă. Cu atât mai mult că schimbarea cerului se petrecu într-un răstimp foarte scurt: cât ai traversa o stație de metro.
Tragedia pe care o poartă în sine focul este viteza. În miezul unei zile caniculare focul se declanșează și se propagă extrem de repede. Iar complicele principal al acestei urgii este vântul. Luni, 23 iulie, vântul era atât de puternic, încât, pentru a face fotografii în Acropolis, trebuia să mă sprijin de piloni.
Mai aveam de petrecut câteva ore la Atena, timp în care programasem să spălăm mașina de insectele, adunate după o călătorie de 3500 km (din 7 țări diferite), urmând s-o încărcăm curată pe feribot, pentru destinația finală – insula Chios. Am mers să ne întâlnim cu unul dintre prietenii soțului din Atena, care era și proprietarul unei spălătorii auto. Țin minte cum, într-un moment, se opri brusc, în toiul discuției, ca un om care aude ceva ce nu aud alții, și rosti îngândurat:
-Nu-mi place vântul ăsta. Sper să nu aveți peripeții pe mare. De regulă, e un vânt care aduce furtuni și alte neplăceri.
Ca să schimb vorba, am arătat cu mâna spre o motocicletă nou-nouță, parcată la intrarea spălătoriei și am zis că-mi place mult. Era a lui.
Atunci, încă nimeni dintre noi nu știa că, peste două ore, motocicleta nouă va căra din foc animale cu blana pârlită de flăcări.
Ușa cu cleampă turcească
Ea demult a fost aruncată pe apa Nistrului, pentru că, o casă batrânească, când ajunge pe mâna unui gospodar cu ambiții moderne, e ca și cum condamnată.
Adunase mai mult un veac în spate, fiind cioplită din lemn trainic de stejar și nu cunoscuse niciodată o altă culoare decât albastră. Mai avea și o cleampă turcească, ce semăna cu un bot de rață sălbatică. Când crescusem și eu ca s-o pot deschide și închide, ajunsese să aibă chiar și un glas al ei. Un scârțâit prelung, de ziceai că ofta ca om bâtrân, care văzuse și auzise multe la viața lui. Și așa era.
Ușa ceea a știut mai multe despre neamurile mele decât tot ce-aș fi putut găsi eu prin arhive. Dar îi veni într-o zi sorocul și cu ea au plecat pe apa sâmbetei toate tainele, toate oftaturile, cantecele de leagăn și bocetele casei.
Poate tocmai din cauza asta sunt aruncate ușile vechi, devenite o povară, un martor nedorit, de care vor sa scape unii urmași.
Ograda cu țol vărgat
Ori de câte ori mi-e rău sau mi-e frică, îmi apare o imagine veche în cap. Numai ea e capabilă să funcționeze ca un calmant eficient și instant.
Într-o zi de mai, mă întorceam de la școală. Eram încă în primară, încă la Strășeni. Urcam un deal abrupt, plin de ogrăzi mici, cu portițe joase, de lemn. La jumătatea dealului m-am oprit să-mi trag sufletul. M-am sprijinit de un gard, prin care puteai trage cu ochiul. Fiind copil curios, asta și am făcut. Ograda era pustie, doar o umbră de nuc, sub care cineva plantă un scaun lung, de mărimea unui țol desfăcut. Era răcoare și liniște de țară. Iar scaunul cela parcă era vrăjit. Abia aștepta să împingi portița și să te odihnești în compania lui. Țolișorul vărgat era luminat de câteva pete solare… atât.
Ori de câte ori sunt obosită, lehămetită, iritată… știu că undeva mă așteaptă un țol la umbra unui nuc. Cu putere magică.
Mâca Rândunica
Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:
-Mâca, da cuibul e plin?
Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.
Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib, lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.
Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.
