Parada martirilor

La varsta pubertatii mi-am ratat rolul vietii.

Eram la un pas de a o incarna pe Zoya Kosmodemianskaya, in parada eroilor, desfasurata cu mare fast, in luna mai, luna victoriei, pe o strada lunga din Chisinau.

Scolile organizau o festivitate in cinstea partizanilor si eroilor care au pierit in cel de-al  doilea razboi mondial. Elevii, cei mai buni, incercau pielea martirilor. Zeci de masini mari, decapotabile, se miscau incet in cortegiu, fiecare reprezentand cate o scena din viata partizanilor sovietici. Dupa scenariu, Zoya trebuia sa stea desculta, in camasa alba zdrentuita, cu capul trist, dar demn, in fata unui streang ce balansa langa spanzuratoarea infipta in ceafa cabinei.

Aproape trecusem castingul, cu doi asi in maneca: eminenta si nascuta pe 13 septembrie, ca si Zoya Kosmodemianskaya. Donc, je suis Zoya!

Ghinion cu o zi inainte. Organizatoarea m-a inlaturat de la spanzuratoare, cu argumentul penibil ca Zoia n-avea par lung, ca al meu. Urgent au gasit o alta candidata, cu par scurt, baietesc. Nici eminenta, nici nascuta pe 13.

Reclame

Sanatate

 

In troleibusul 21, am scapat portmoneul burdusit cu bani (tocmai schimbasem niste euro) la picioare. Pana m-am dezmeticit, taxatorul l-a ridicat, mi l-a pus in palme si a mers mai departe.  Gestul lui a fost atat de firesc, incat iti spuneai ca ridicatul portofelelor pasagerilor cascati intra direct in responsabilitatea lui. Intorc capul spre el si zic raspicat, ca sa auda si urechile mele (caci din lene mare vorbesc foarte incet): „Va multumesc frumos!” A tresarit si m-a privit nedumerit. Mai ca nu mi-a raspuns: „Ce te-a apucat, femeie?”

„Ce frumos e cand omul nu asteapta recunostinta, m-am gandit incurcata. Asta inseamna ca gestul lui a fost natural, omenesc. Si cu atat mai valoros. Straniu doar e cand omul se sperie de recunostinta ta”.

Am trait situatii similare, de cateva ori, cand am multumit cu voce apasata pentru mici gesturi spontane, si iar, de fiecare data, oamenii ma priveau surprinsi. Ce a apucat-o? Are timp de pierdut sau ce-o mai vrand si ea? Parca totul i-am dat, totul i-am restituit…

Intr-o zi ploioasa, a trebuit sa ma plimb mai mult prin Chisinaul plin de oameni. Fara sa vreau, am bagat de seama ca femeile din fata mea spun foarte rar multumesc, cand un barbat le deschide usa, le ofera locul sau le lamureste cum sa ajunga la o strada. Cel mai tare imi staruie acum in minte un cadru. O femeie incarcata cu tolbe grele, plouata si obosita se apropie de niste usi grele de sticla. Un barbat de vreo 50 de ani (nu era portar) sare in fata ei. Deschide larg usile, ca sa poata intra toata, fara jena. Femeia trece, gafaie, farnaie suparata. Isi continua calea, fara macar sa-i arunce o privire. Trec si eu din urma ei. Cu tolbele mele. Zambesc omului, care inca mai tinea usa grea, ca sa trec si eu: „Va multumesc frumos”. El tresare si ma priveste speriat. „Ce v-a apucat? E firesc.”

NU, nu e firesc, dragul meu, imi venea sa-i tip la ureche. Dincolo de Chisinau nu mai e firesc, de multa vreme.

Femeia de ciocolată

Desfac ieri valiza din Moldova. Scot fasolele (albe și roșii), năutul, măceșul și le duc voios spre debara. Aprind lumina, casc ochii și mă sperii. Toate rafturile sunt încarcate cu ciocolată. De toate culorile, de toate neamurile, cu toate umpluturile posibile (în Belgia nu există limite de imaginație). Îl sun năucă pe soțul meu:

-Ce-i cu desfrâul din debaraua noastră?

-Ei, asta a fost un fel de criză.

-N-am înțeles.

-Am o colegă de muncă care e dependentă de ciocolată și cand a mers la medic cela i-a explicat că pofta excesivă e legată de o mare lipsă de afecțiune. Așa am pățit și noi, eu cu Maria, când ai plecat la Chișinău. Am simțit brusc o lipsă de afectiune. Un  gol adânc care trebuia umplut. Și uite așa am hotărât amândoi să cumpărăm tot atâtea kilograme de ciocolată câte ai tu.

Nimeni nu e de neînlocuit pe lumea asta.

O poveste cu flacari

Exista o zi speciala in luna lui august, cand merg la mormantul soacrei soacrei mele, Constantina. Ea a fost bunica sotului meu, prototipul de femeie care m-a inspirat pentru un personaj pitoresc din romanul Sub constelatia Lyrei.

E unica dimineata, din vacanta mea greceasca, cand ma trezesc cu noaptea in cap, sub ochii mirati ai socrilor si merg la cimitir, facand un popas la florarie. Vara trecuta am mers si mai voios la cimitir, pentru ca era ultimul an, cand sicriul raposatei mai zabovea in pamant, caci, dupa traditia grecilor de pe insula Chios, dupa un termen stabilit, oasele sunt deshumate, spalate in vin rosu, descantate si stocate intr-o boxa mica de lemn, cu fotografia defunctului pe capac.

Asadar, i-am dus flori la mormantul din marmura, de un alb orbitor. Am pastrat o pauza de reculegere, sub tipatul asurzitor al cicadelor, apoi mi-am mutat privirea la mormantul de alaturi.

Je t’aime

Anul trecut, cam pe vremea asta, ma aflam intr-o frizerie de la Ciocana. Intrucat stateam cu pletele in ochi si nu vedeam nimic, nu-mi ramanea decat sa ascult forfota vecina, razbatuta prin filtrul zgomotos al foenului. Langa fotoliul din dreapta, frizerita cocheta harnic cu clientul. Ce-i drept, nici el nu se lasa mai prejos. S-au nimerit doi gospodari vrednici. Hlizitul neintrerupt al femeii, trecand uneori in nechezat voios, m-a facut sa fiu mai atenta la vorbele cavalerului. Mi-a luat ceva vreme ca sa inteleg ca suna ceva fals in vorba lor. Asadar, desi porumbeii gurluiau voios in rusa, de fapt, aveau un puternic accent moldovenesc à la Cepraga.

Am pufnit dispretuitor sub nas (nu m-a vazut nimeni, caci eram inca cu pletele peste fata), apoi, pentru ca tot n-aveam altceva mai bun de facut decat sa ascult spamul fonic, impotriva vointei mele, am incercat totusi sa pricep logica alegerii. De ce astia doi au ales rusa pentru a-si gadili libidoul? M-am foit, m-am invartit, tot incercand sa ma indepartez de la tot felul de epitete, dintre care cel mai duios era „penibili”. Am acceptat chiar sa-mi schimb unghiul de vedere cu cateva grade, numai sa pricep.

Si am priceput. Totul e simplu. Cred ca psihologii cunosc demult termenul ce caracterizeaza genul asta de comportament. Unii oameni se simt mai putin complexati cand cocheteaza intr-o limba straina, cu un potential partener de inima si de asternut. Se simt mai descatusati, mai atragatori, mai indrazneti.

Cloșca

 

In nicio alta tara n-am vazut un imobil mai descriminatoriu decat tipul de camin sovietic, in care am trait de la 10 ani in sus, la Chisinau, si in care unii locatari erau mai egali decat altii. Cand intrai in scara, pe dreapta, traiau locatarii cu bucatarie, baie si balcon separat, iar pe stanga… plebea, cate 10 camere la o bucatarie cu geam spart si closet jegos, cu gandaci plesnind de sanatate. In dreapta, traiau evreii si rusii, in stanga, familii de moldoveni.

Cum am nimerit printre cei drepti? Simplu. Etajul unu (parterul) nu avea balcon si nicio familie de rusi sau evrei nu si-a permis sa decada in halul in care am acceptat noi, adica mai jos de etajul doi.  Plus ca tata era seful unui santier mare de constructii si, desi merita mai mult, exhiba uneori nesuferite crize de noblete, cedand randul apartamentului nostru femeilor singure cu copil, motiv constant de scandal in casa. Si mama avea dreptate, caci se saturase sa frece pelinci si vesela la robinet cu apa rece, cu doi copii mici pe cap, sa fiarba zilnic borsuri si prostiri, sa spele vesela la acelasi robinet rece, sa rabde, sa se sacrifice pentru familie,  in timp ce se gaseau atatea femei smechere, care dupa primul copil, deja obosite si umilite de viata de familie, bagau repejor divort, grabind procesul de obtinere a unui apartament cu apa calda si toate invoielile. Intr-un cuvant, nobletea tatei o obosea si o imbatranea pe mama, ca pe orice nevasta de cizmar fara cizme. Asa ca, momentul cu apa calda (fantasmul suprem al mamei) a eclipsat lipsa balconului. Si ne-am mutat precipitat la parter.

Cutremur de icoane

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.