Publicat în Interviuri

Curând, vor dispărea și ultimii martori

2

De ziua comemorării victimelor Holocaustului, discutăm cu unul dintre puținii scriitori români contemporani care au scris despre paginile negre ale sec. XX., Cătălin MIHULEAC, autorul romanelor „America de peste pogrom” (Cartea Românească, 2014), „Deborah” (Humanitas, 2019) și al cărții de proză scurtă „Ultima țigară a lui Fondane”, Istorii de Holocaust (Cartea Românească, 2016)

Ce v-a făcut să abordați tema Holocaustului în cărțile dvs.?

C.M. Întrucât am căpătat cu timpul o maturitate în scris și o cristalizare a stilului, prin 2012 am socotit că a venit momentul pentru o temă grea, cu impact atât național, cât și internațional. Au rezultat, așadar, trei cărți iubite pătimaș de unii, urâte pătimaș de alții: America de peste pogrom, Ultima țigară a lui Fondane și Deborah.

Cât de importantă este documentarea pentru o ficțiune istorică? Cum alegeți haina artistică?

C.M. Trebuie să cunoști bine epoca despre care vei scrie, începând cu contextul ei istoric, altfel nu poți înțelege mentalitatea personajelor. Pentru asta, e nevoie de o muncă de salahor intelectual.
M-am împrietenit la cataramă cu toate bacteriile de prin arhive. Ca haina artistică să se așeze bine, ai nevoie de trupuri bine clădite.
Abia apoi vine inspirația, cu șepteluri de diavoli și zei, care se combină în cele mai smintite feluri.

Victimele Holocaustului vorbesc puțin sau deloc despre degradarea și umilința la care au fost supuse. Curând, vor dispărea și ultimii martori. Ați avut ocazia să interacționați cu vreunul?

C.M. Am cunoscut supraviețuitori ai Holocaustului. Cu Ioan Gottlieb – fost profesor de fizică la Universitatea din Iași, supraviețuitor al lagărului de la Mauthausen – am fost chiar bun prieten.
Cu alții, relația a fost mai complicată. De pildă, cea care mi-a inspirat-o pe eroina din Deborah, a refuzat să mai discute cu mine, după apariția romanului.

Cu ce ați supărat-o?

C.M. A considerat că am trădat-o, fiindcă nu am scris cum a dorit ea. Dar, dacă i-aș fi făcut pe plac, n-aș fi adunat nici o sută de cititori.
Apoi, a considerat că eroina inspirată de ea a fost prezentat prea libertin… Nu a înțeles că Deborah nu e copia ei, ci are doar câteva trăsături ale sale.
Vedeți, eu doar împrumut una și alta de la unele ființe reale, pentru a-mi plămădi propriul personaj. O ființă reală îmi slujește drept bază de plecare, dar ceea ce rezultă în final e un amestec de realitate și închipuire.

Mie mi s-a părut că Deborah nu e libertină din fire, ci e libertină pentru a
supraviețui, fiindcă nu are de ales.

C.M. Așa e. Și rămâne o ființă fragilă, delicată, charismatică.

Holocaustul fiind un subiect greu și complex, n-am întâlnit decât la Edgar Hilsenrath umorul negru ca ingredient al narațiunii. Nu v-a fost teamă că cititorul va interpreta greșit tonul, într-un context atât de sensibil și tragic?

C.M. Mi-a fost, dar frica scriitorului face parte și ea din concept. Dacă vrei un trai comod, vâră-te în politică.
Și-apoi, am considerat că doar în acest stil – alert și comic uneori, tragic alteori – se cuvine să-ți alunece azi condeiul pe hârtie, dacă vrei să câștigi un public cât mai larg, de toate categoriile de vârstă.

Țineți mult la ideea că un război nu are eroi. Îndrăznesc să adaug, în contextul cărților dumneavoastră, că un război nu poate fi pudic. Ați fost cutremurător de explicit pe unele pagini. Ați descris adevăruri istorice, pentru care scriitorii riscau cândva să facă pușcărie sau să fie trimiși în lagăr.

C.M. Unii scriitori – ca Isaac Babel sau Daniel Harms – au plătit cu viața pentru scrierile lor, nu-i așa? Ce bine că Stalin nu mai e viu!

Totuși, nu vă este teamă de vremurile schimbătoare? Libertățile de azi nu sunt garantate pentru totdeauna.

C.M. Nici carcasa noastră nu ne ține o veșnicie. Îmi aduc aminte de o replică a mamei lui Jorge Luis Borges, când a fost amenințată la telefon cu moartea: ”Vă rog mult să vă grăbiți, fiindcă am deja 90 de ani!”

Apropo, să fie acesta unul din motivele pentru care scriitorii evită să abordeze subiectul? De ce și-ar risca liniștea, confortul, viața? Merită curajul?

C.M. Întotdeauna am visat să duc viața mea pe o orbită superioară, iar literatura mi-a oferit această șansă. Restul nu contează. Toate au un preț.
Vorba lordului Keynes, marele economist: ”Pe termen lung, toți vom fi morți”. Adevărat, numai că unii vor fi mai puțin morți ca alții.

Cercetând tema Holocaustului, am observat asumarea trecutului de către urmașii poporului german. În muzeul lagărului de exterminare din Treblinka, am găsit o broșură realizată de studenți germani. Cu documente, mărturii și imagini din arhive, ei le explicau vizitatorilor ce s-a întâmplat la Treblinka în anii 1942-1943. E posibil să ajungem și noi să ne asumăm astfel pogromul de la Iași, masacrele de la Visterniceni și Ghidighici, deportarea evreilor din ghetoul din Chișinău către Est, în lagărele din Transnistria etc.?

C.M. Asumarea în România e doar așa, de fațadă, ca să fie bifate la nivel oficial comemorările acestor tragedii. Dă bine pe ecranele televizoarelor, impactul internațional e asigurat.

A propos, ați remarcat că toate personalitățile politice își citesc discursurile (pline de platitudini) de pe fițuică? Dacă le-ai confiscat fițuica, rămân niște personaje de film mut.

În cărțile dumneavoastră apar personaje feminine memorabile de toate vârstele: Golda, Suzy, Deborah. Se simte sensibilitatea și afecțiunea scriitorului față de fiecare. De ce ați zăbovit la condiția femeii din timpul războiului?

C.M. Ca fiecare estet, le omagiez și eu cum pot pe femei. Și fiindcă nu-s stilist vestimentar să le îmbrac în ținute șic, nu-mi rămâne decât să le îmbrac în pagini de proză. E mai puțin spectaculos pe termen scurt, dar e spectaculos pe termen lung.

M-am bucurat să aflu că „America de peste Pogrom” (ce urmează să fie reeditată la Humanitas), a fost tradusă în germană și franceză…

C.M. În germană, a apărut cu titlul Oxenberg & Bernstein, iar în franceză cu Les Oxenberg & les Bernstein.

Traducerile au adunat multe cronici excepționale. Cartea a fost selecționată
pentru Prix du Roman Coiffard 2021. Cum explicați interesul cititorilor francezi, germani, elvețieni ori belgieni, mult mai viu decât cel al românilor?

C.M. În țările respective, se citește mai mult.
În țările respective, nu există temă literară tabu.
În țările respective, librarul e prietenul cititorului, nu inamicul lui.
În țările respective, scriitorii de valoare sunt respectați.

În țările respective…

V-ar plăcea să știți că și cărțile dumneavoastră au încurajat autori tineri să scrie pe tema Holocaustului?

C.M. De plăcut, nu mi-ar displăcea. Dar aș prefera ca autorii tineri să se aplece spre tema asta din proprie convingere, fără influența mea.
Știți, sunt lucruri care vin din adâncurile noastre… Și tocmai de aceea au o frumusețe aparte.

Interviu realizat de Lilia CALANCEA
Imagine Shutterstock.com

Publicat în Copilărie sovietică

Evreica

În Jilgorodok 2, din Strășeni, trăiau câteva familii de evrei.

Noi, în cămin cu veceu în curte, ei, în apartamente cu toate condițiile. Dar nu despre asta e povestea, cu toate că nici fără de asta nu se poate. Bunăoară, dacă ar trebui să vă descriu cum erau îmbrăcați în casă, veți înțelege că totul e relativ. Și că alegerile pot fi proaste, chiar și cu veceu în casă. Dar despre asta mai jos.

Curtea era comună și mama se avea de bine cu câteva vecine evreice din casa care făcea colț cu a noastră. Într-o zi, m-a trimis să recuperez un lucru. Evreica mă pofti în casă. Purta șoșoni de lână și o șalincă, deși vara era în toi. Și numai după ce aprinse lumina, ca să vadă mai bine, mi-am dat seama cât de întuneric și umed era în apartamentul ei. Ferestrele ieșeau în curtea umbrită de copaci, balconul acoperit c-un strat des de frunze de viță-de-vie. Soarele, care juca hostropăț voios, în toate camerele căminului nostru, tot anul împrejur, în apartamentul ei era oaspete rar.

Abia peste ani am înțeles cum se explica apatia, bolile și cumințenia nefirească a copiilor din casa cu lumini aprinse, pe lângă noi, cei din cămin, care auzeau de câteva ori pe zi de la părinții lor obosiți de energia noastră solară: Da ogoiește-te odată! Parca ai ceva într-un loc!

Așadar, când femeia aprinse lumina, răsări îndată în fața mea, ca de pe fundul mării, o chestie care pur și simplu m-a înnebunit. Nu mai văzusem așa ceva! Ceva din alta lume. O casă de melc uriașă, cât doi pumni de copil. Evreica mi-a remarcat stupoarea și mi-a agățat-o de ureche, ca pe un cercel.

-Auzi marea?

-Care?

-Moartă.

Chiar în seara aceea am înțeles că viața mea lungă și fericită de șapte ani își pierdu sensul. Cum să trăiesc fără melcul cela straniu și uriaș? Fără de scoică, cum a numit-o evreica. Soarele se stinse pentru mine. Nu mai aveam nimic într-un loc! Gândul îmi era numai la scoică. Din apartamentul întunecat al evreicei.

Și într-o dimineață n-am mai răbdat:

-Mama, vreau scoica vecinei.

Obosită, lehămetită de nopți nedormite, de un copil cu energie solară, alăptând întruna, mama răspunse în doi peri:

-Du-te și-o cere (ceva de genul Cere și ți se va da… Matei 7:7)

Răspunsul ei m-a fascinat. Ia te uită! Păi, de ce mă chinui atâta, dacă-i atât de simplu? Vrei? Ceri.

Îmi șterg picioarele de preș și sun de două ori. De fapt, sar de două ori, că era prea sus butonul soneriei.

-Bună ziua. Am venit după scoică.

-Прости, Лилечка, за чем ты пришла?

-За ракушкой.

Evreica s-a uitat atent la morda mea naglaia cu pistrui deopotrivă, căutând parcă trăsături evreiești pe care nu le remarcase până atunci, din cauza întunericului. Aprinse lumina. Tot nu le găsi. Eram mai neevreică decât toți neevreii strânși pe stadionul din satul tatei (dacă asta căuta, desigur). Femeia mai rămase câteva clipe încurcată: totuși, nu-ți vine, în fiecare zi, un copil de moldoveni (cuminți și de treabă, cum îi știa pe părinți) să-ți ceară cu tupeu…

-Проходи, милая, выбирай всё что хочешь.Всё что хочешь nu-mi trebuia. M-am dus țintă la EA: racușca de la Marea Moartă. Și am ieșit cu dânsa lipită de ureche. Marea era într-adevăr moartă acolo.

-Mama, ian-te. Mi-o dat-o!

-Ce înseamnă ți-o dat-o?-Păi, m-am dus s-o cer, cum mi-ai spus.

Mama se smunci speriată, ducând mâna la sânul cu lapte. Sor-mea a început să plângă. ÎI sărise sfârcul din gură.

-Doamne, ce rușine!

A încercat de câteva ori să restituie bunul sustras prin gura inocentă a copilului. În zadar. Оставьте Лилечке, пусть будет на память от нас. Она у Вас такая шустрая. Далеко пойдет.

Și cum i-am luat scoica, a și plecat din Strășeni, de parcă numai scoica mea/a ei o ținea în Jilgorodok 2. Drept că și noi am plecat la Chișinău. Stă întreagă și intactă, la Ciocana.

O mai pun la ureche, când ajung în casa părintească, și aud glasul evreicei: Она у Вас такая шустрая. Далеко пойдет.

Am măsurat azi cu google-ul să văd cât de departe.

2.191,6 kmPoze de la mama.

O mai chinuie încă copilul alăptat și crescut pe energia solară din cămin.

Publicat în Povestea de vineri

Povești de Crăciun

Faptul că trăiesc lângă cimitir nu înseamnă că trăiesc într-un perimetru mort. Viața clocotește la poalele lui ca într-un glob magic de Crăciun, zgâlțâit de un copil hiperactiv.

Unde-i moartea, acolo e și dragostea. Dar nu rece și țeapăna ca o cruce de cavou, ci nebună, vie și fără minte. Îți bate la ușă când te aștepți mai puțin. Sau hai, în cazul meu, la ușa garajului.

Postez rar poze cu cărți găsite pe marginea drumului, dar să știți c-am umplut un sfert de garaj cu ele (în casă nu mai am loc). Fiindcă soțul e cel care aranjează lucrurile în garaj (eu doar le arunc la intrare), niciodată nu urcă în casă cu mâinile goale.

Ce poate să cadă dintr-o carte, când o sucești în mâini, căutându-i loc pe raft? Nu știu în Moldova, sau din Grecia, dar din Belgia cad bilete de loterie, rețete, abonamente de ziare, formule chimice… De cele mai dese ori cad…. scrisori de dragoste și răvașe de amor pe cartoline.

Iubirile, ca și copiii, pot fi abandonate. Și ele ajung la mine. Moarte, firește.

În cartierul nostru vin oameni care sejurnează (nu-I așa cuvânt, știu) temporar. 4-5 ani. Ei se împart în studenți (de la ULB) lucrători de ambasadă (pe Avenue Franklin Roosevelt) și funcționari în instituții europene.Poate am îngroșat nota tragică, dar asta doar să vă explic de unde se trage norocul meu la așa nahodci (găselnițe). În alt oraș sau cartier motivul ar fi fost altul. Dar la Ixelles… rețineți acest nume de cuibușor de nebunii.

În 4-5 ani omul își țese relații noi, descoperă plăceri noi, senzații noi. Cumpără cărți noi. Când ajunge să se mute înapoi de unde a venit, în valiza lui nu mai încape agoniseala. Cărțile ajung primele în stradă. Și cu ele iubirile. Ieri, soțul mi-a adus două povești noi. Adică vechi. Topite ca omătul d’antan.

– De data asta autorii sunt bărbați, zice el. Ar putea să te intereseze. Prima: o iubire clandestină, deduci după ton și imaginea de pe cartolină (sugestivă). Probabil un prof încurcat cu o studentă. A doua scrisă de un june, probabil dispărut de un an din peisajul iubirii și revenit în ajun de Crăciun, când se îndeplinesc toate fantasmele.

Soțul, ca și mine, se gândește mult înainte de a arunca hârtii mâzgălite cu cerneala sufletului. Le citește înainte de a mă deranja. Știe că altceva scriu acum, nimic de a face cu iubiri romantice, gen regina nopții (care a pornit tot din șuvoiul ăsta de nahodci). Dar mi le aduce, în caz că…

– Unde ai găsit cartolina cu „My sweet little love…”?

– În cartea „Doamna cu ochii verzi”.

Ironia sorții continuă să-mi pună în mâna dezinfectată hârtii cu amprente reale, nume, cerneală îmbibată de respirația oamenilor care mureau cândva de dragoste și dor unul față de altul.

Dacă toate aceste cuvinte de dragoste s-ar aprinde ca licuricii în garajul nostru… ce explozie!

Publicat în Recomandare de carte

Lăptișor de matcă

Parcă-mi bagă cineva Vitamina B6 sau B12 cu seringa sub piele, când citesc proza scurtă a lui Roald Dahl.Sau lăptișor de matcă (că tot are o povestire delicioasă despre).

Roald Dahl!

Bine ai venit în haremul scriitorilor mei preferați (lângă care (a)dorm sleită de plăcerea lecturilor).

Am să te tratez preferențial, nu doar pentru că suntem născuți în aceeași zi drăcoasă, dar și pentru că ești un geniu. Iar pe mine mă duce capul să înțeleg asta și să prețuiesc.

Țoc țoc, mortul meu frumos și ironic! (îngropat cu creioane galbene HB în sicriu).

***

Era o femeie minunată maică-mea. Obișnuia să poarte brățări imense la încheieturi, câte cinci sau șase odată, cu tot felul de brizbrizuri atârnând de ele, care zdrăngăneau lovindu-se unele de altele când se mișca. Nu conta unde se afla, puteai s-o găsești mereu dacă detectai sunetul acelor brățări. Funcționau mai bine decât talanga unei vaci.

(Georgy Porgy, Roald Dahl)

Publicat în carte

„Absenţă” de Wislawa Szymborska

Are Wislawa Szymborska un poem numit „Absenţă”.

Și mi-am adus aminte de un „of” al mâcăi, ca un poem și el, strecurat printre bocetele de pe laiță. Nu voia să se mărite ea cu ucraineanul de bunic-meu.

Alți ochi plângeau pe o prispă, după dânsa, în ziua nunții. Alți ochi căutau printre lacrimi căruța miresei, împodobită cu flori.

– Negri-negri erau ochii lui.

Eu o priveam atent. Eu, nepoata ei, o priveam atent cu ochii bărbatului pe care ea nu l-a vrut. Verzi.

Lumea e plină de ochi care nu trebuiau să se nască. Dacă se lua după capul inimii.

Lumea asta… cum ar fi arătat ea, dacă bunicile noastre ar fi născut numai de la bărbații iubiți?

Nu eu aș fi scris mesajul ăsta.

Nu voi ați fi citit mesajul acum.

Absență

S-ar fi putut întâmpla
ca mama mea să-l ia de soţ
pe domnul Zbigniew B. din Zduńska Wola.
Şi de-ar fi avut o fiică – n-aş fi fost eu aceea.
Ar fi putut fi cineva cu o memorie mult mai bună
pentru nume, feţe, sau melodii auzite doar o dată.
Cineva în stare să recunoască fără greşeală fiecare pasăre.
Cu note excelente la fizică sau chimie,
şi note înfiorătoare la limba polonă.
Cineva care, în secret, să scrie versuri
mult mai interesante decât versurile mele.

S-ar fi putut întâmpla
ca tatăl meu s-o ia de nevastă
pe domnişoara Jadwiga R. din Zakopane.
Şi de-ar fi avut o fiică – n-aş fi fost eu aceea.
Ar fi putut fi o persoană mult mai persuasivă.
Cineva care-ar fi sărit fără frică în apele adânci.
O persoană sociabilă, aptă să simtă emoţia colectivă,
văzută, în permanenţă, în mai multe locuri în acelaşi timp,
însă rareori aplecată peste vreo carte,
adeseori pe maidan, bătând vreo minge cu băieţii.

S-ar fi putut întâmpla ca cele două fete să se întâlnească,
să meargă la aceeaşi şcoală sau chiar să fie în aceeaşi clasă.
Însă niciodată n-ar fi format o pereche,
nu le-ar fi curs acelaşi sânge-n vine,
şi ar fi stat departe una de cealaltă în fotografiile de grup.

Fetelor, aliniaţi-vă aici
– ar fi strigat fotograful –
cele scunde-n faţă, cele înalte-n spate.
Şi zâmbiţi frumos la semnalul meu.
Mai număraţi-vă o dată!
Sunteţi toate?

– Da, domnule. Toate.



Traducere – Doru Radu