N-am cu tine, iubire, nimic

În goana după iubire, oamenii s-au dezvăţat să iubească.

Acum câteva luni mi-a adus fata de la bibliotecă o cărticică întitulată „Părinţii lui Max divorţează”. Când a scos-o din ghiozdan şi mi-a arătat-o, tocmai mi s-a tăiat răsuflarea. De mirare. Nu m-am mirat aşa nici când mi-a adus acasă „Prinţesa Păduchilor”. Aşadar, era să debitez ceva spontan, dar… când eşti părinte… te cenzurezi frumuşel.  Nu-ţi rămâne decât să-ţi faci cruce cu limba pe cerul gurii. În tăcere, da.

-Mama, hai s-o citim împreună !

Ne-am întins pe perne şi am început s-o studiem. Cărticică era scrisă ca pentru mintea copiilor, dar cu substanţă, nu pentru idioţi. Mult umor, ilustraţii haioase, situaţii comice, departe de drama vieţii. Din vorbă-n vorbă am aflat de unde se trage alegerea.

-Părinţii lui Lara divorţează şi am discutat azi cu ea despre asta.

-Aham.

-Da ştii, mama, că de la o vreme Lara a început să înjure.

-Hhmm. Ia te uită.

-Să-ţi spun un cuvânt ?

– …

-Îţi spun, dar atenţie ! Ţi-l pronunţ pe litere. Pe. Iu. Te. A. En. (fr. putain fără i)

***

O carte ratată

Am un Moleskine negru, burduşit cu idei şi scheme de romane.

Pe prima pagină e scris cu două feluri de cerneală:

In case of loss please return to: numele meu de botez şi din paşaport.

As a reward: 13.000 euros or… a kiss.

Cred că e inutil să vă zic că-l păzesc ca ochii din cap. Nu pentru că ar conţine gânduri geniale, ci pentru că sunt gândurile mele.

Aşa cum e deja plinuţ, crăpat pe la încheieturi de idei zburdalnice şi năvalnice, îl deschid tot mai rar, căci nu mai am loc de note şi cracaleţi. Zilele trecute l-am răsfoit dintr-un moft, barem să-mi aduc aminte ce-mi defila prin tărtăcuţă acum un an.

Am dat de schema unui roman în care, dupa fiecare paragraf citit, exclamam bucuros: ce făinuţ, ce făinuţ, frecându-mi palmele voios… până când, treptat tiptil, m-am trezit că bat ritmic cu degetul mijlociu pe masă, semn că…mă enervez. Deznodământul îmi parea frumos, dar ipocrit. Cam aşa e cu frumuseţea în multe cazuri. L-am barat cu o cruce mare, roşie şi lată. Am lăsat carnetul la o parte şi am început să reflectez.

Era să facă parte din categoria de romane care nu pot avea un final fericit. Nu în sensul clasic al termenului. Personajul feminin principal, care de la început îmi părea isteaţă şi deşteaptă trebuia să înţeleagă într-un moment cât de falsă a fost întreaga sa viaţă. Dar nu a vrut, în consecinţă nu a avut loc evoluţia personajului. Sau poate că era prea târziu ca să se mai producă.

Eu nu cred în regrete târzii, aşadar, n-aş fi putut compune un happy end realist. Sunt mai generoasă cu oamenii care gândesc de două ori înainte de a face ceva, decât cu oamenii care cer iertare de două ori pentru că au comis o prostie. Pentru că în momentul în care o făceau se gândeau la propriul interes şi plăcere. Mai rău, din propriu orgoliu şi plăcere au inspirat oamenii pentru aceleaşi gesturi idioate. Există lucruri ireversibile. Iertarea a încurajat mulţi neghiobi. Dar m-am abătut…

***

Ciorile vopsite

Eu mă mir că în lumea asta deshămată (nu e reproş, ci constatare) pe mine mă mai citeşte cineva, zău. Maritată cu inel, cununată cu popă, una bucată copil, nu fumez, nu beu, nu ies cu duducele de teapa mea la concerte cu hai gop-ţop, nu bag nicăieri poze glamuroase cu boarfe colorate. …Plictiseaaală, măi!

Dacă mă apuc să fac sport sau să ţin postul de Paşti, apoi pe unii dintre voi o să vă apuce voma de la „sfinţenia” mea. Eu deam o simt venind pe guşă. Care-i cozul ?

Recunosc, sunt ca o leliţă aşezată la drum cu seminţe de dovleac în poală. Eu nu mă grăbesc nicăieri. Mie îmi place (de mă prăpădesc) să observ oamenii şi reacţiile lor, iar pe urma să le găsesc un loc în poveştile mele. E o alegere. Conştientă şi trează. Şi numai să încerce cineva, drăgăliţă doamne, să mă alunge de la postul meu de veghe.

Când omul e aşezat liniştit lângă gardul lui şi nu-l strânge papucul, eu zic ca vede lumea oleaca mai clar. Poate chiar mai clar decat cei care dorm prin hoteluri şi aerogări. Credeţi-mă.

Un evreu bătrân spunea : „Vrei să vezi lumea ? Aşează-te lângă drum şi lumea va trece toată sub ochii tăi”. Evreul cela precis că nu s-a născut într-un sat moldovenesc, că era să glăsuiască atfel, dar… eu abia acum, cu pantofii plini de praf adunat de pe cărările lumii îi dau dreptate. Uneori e suficient să caşti ochii şi urechile. Atât.

Adevărurile lumeşti sunt foarte simple. Omul schimbă destinaţii, ţări, case, iubiri, prieteni, dar adevărurile rămân neclintite. Oamenii pur şi simplu au nevoie să cheltuie o viaţă întreagă ca să se convingă.

Oamenii se lasă ispitiţi de lucruri de care nu au nevoie. Poartă măşti de care nu au nevoie.Trăiesc o viaţă care nu este a lor. Şi, astea, vă rog să remarcaţi, nu se întâmplă în Evul Mediu. Dacă scuipi un „NU” desluşit cui trebuie în faţă, nimeni n-o să-ţi taie căpăţina sau prăjească cu martori pe rug. Şi când te gândeşti că milioane  şi-au sacrificat viaţa pentru ca alţii, dependenţi de confort, să nu mai vrea să se desprindă de gândirea de turmă…

Cercei noi

Mi-am luat cercei noi. I-am scos pe cei vechi şi am rămas să-mi privesc în oglindă urechile goale.

Găurile mi le-a făcut o femeie care a murit la nici 30 de ani.

Prima pereche de cercei mi-a dat-o o femeie care a murit la 39 de ani.

Ambele putrezesc în cernoziom, dar … continuă să trăiască în mine. Probabil că nu-şi mai aduce nimeni aminte de ele. Eu le pomenesc de fiecare dată… când îmi cumpăr cercei noi. Memoria mea proaspătă, de copil, a absorbit totul : mirosul fiecareia, zâmbetul, privirea, forma unghiilor, atingerea degetelor calde de urechile mele…

***

-Lilia, acum te doare dacă împung ?

-Aşă, olecuţică.

-Hai,  încă puţină răbdare şi ai să porţi cerceluşi. Uite, ce urechiuşe frumoase ai.

***

-Lilia, ia adă nişte usturoi verde din grădină.

-Pentru şi ?

-Am cumpărat pâine şi unt proaspăt. Amuş ne aşezăm amândouă pe prag şi să vezi tu ce masă tragem.

Se însera. Orăcăitul broaştelor răsuna în ecouri gemene prin liniştea caldă a serii. Ochiul holbat al lunii se aprinse peste Nistru. Eu mâncam pâine cu unt şi usturoi. Ea îmi povestea legenda cu Cain şi Abel, imprimată pe faţa palidă a lunii.

-Eu vreau cercei ca la tine, i-am spus dintr-odată.

A amuzat-o spontaneitatea mea de copil. Îşi scoase zâmbind cerceii, unul câte unul. Mi i-a pus în palmă, lângă codiţă verde de usturoi.

-Poartă-i sănătoasă. Eu totdeauna n-am fete.

***

Vrei să mai ai zile după moarte?… Hrăneşte un copil. Îndeplineşte-i o poftă. Povesteşte-i o legendă.

Chiar dacă nu e copilul tău.

Fragil…

Nu mi-aş fi dorit să scriu vreodată acest post. Oare nu spune mai multe o tăcere respectuoasă decât oricare cuvânt slobozit?

A trecut o săptămână încheiată şi eu tot încă nu pot să-mi arhivez gândurile negre. Orice şoc puternic naşte revelaţii. Orice moarte e o lecţie pentru cei vii, nu pentru cei morţi.

Scriam cândva „dacă ar şti unii oameni cât de mult mă gândesc la ei, s-ar speria”. Şi tot zilele recente, pe acest fir logic, tras prin roiul paranoic de gânduri negre, am ajuns la convingerea că nimeni nu e cu adevărat singur pe lumea asta. E doar o impresie amarnic de greşită. În orice clipă cineva trage cu gândul la tine, din orice parte a globului, în orice ceas al zilei: când dormi, beai ceaiul sau eşti în agonie. Între oameni există legături mult mai intense decât ar putea ei să-şi imagineze.

Scriu acum în memoria unei persoane pe care n-am văzut-o vie, în carne şi oase. Noi am comunicat doar prin gânduri. Pe cale virtuală. Şi totuşi pentru mine ea a fost mai reală şi mai vie decât vecina de la etajul trei, căreia i-am dorit aseară Bonne année!

Noi suntem mult mai apropiaţi unul de altul decât am vrea sau am putea să recunoaştem. Geografia nu mai contează. Graniţele se şterg. Ne desparte doar timpul, viteza şi gândul.

Scriu acest post ca să fac şi o confidenţă legată de apariţia acestui blog. Blogul de faţă are la bază o conversaţie cu Dirty Martini. Câteva replici de-ale ei m-au făcut să chibzuiesc mai mult la nişte lucruri ca într-un final să apară blogdevineri. Soarta lui a depins şi de ea.

Deseori am obiceiul să spun: atât timp cât ştiu că măcar un singur om aşteaptă să citească ce scriu, eu am să scriu. Multe texte le-am scris având-o în faţă pe ea, ca cititor, aşa cum ar evolua un actor în faţa unui spectator. Nu ştiu dacă ea a simţit asta citind.

Pentru un autor (de articole, texte, cărţi) e o mare bucurie să constate că e citit de oameni deştepţi. Uneori mai deştepţi decât el însuşi. Descoperirea asta tot lui Dirty Martini i-o datorez.

Eu nu vreau să scriu acum fraze de serviciu care oficializează moartea unui om. Destinul n-a vrut să ne întâlnim faţă în faţă pe pământ, dar povestea poate continua pe alt tărâm, stea sau planetă. Eu zic pe curând. Timpul se scurge dramatic de repede pentru muritori. Ceea ce pentru noi reprezintă 20-30-50 de ani, într-o altă dimensiune ar însemna chiar mâine…