Publicat în Autopsia cuplului, Lumi paralele

Crai de ghindă

love„Un om care scrie despre oameni ar trebui să ştie să comunice cu oameni de tot soiul. De la prim-ministru până la prim băutor din sat ”. Asta e teoria pe care o port de câţiva ani în rucsac.

Şi iată că bate ceasul să-mi trăiesc teoria pe viu la Bucureşti, ora 6:15, într-o cafenea de mâna a şaisprezecea, din Gara de Nord, unde mă trezesc (literal) cu un crai de dobă în faţă care îmi întinde braţul puternic, muşchios şi palma cu unghii negre :

-Bună dimineaţa, domnişoară! Mă cheamă Aurel…. ăăăăm, Aureliu.Dar pe dvs?

Casc ochii. Un bărbat cu ochi roşiori şi păr blond nespălat, aşteaptă zâmbind afumat.

„Iată, Lilia, un personaj din gară. Din viaţa reală. Viu, colorat, autentic. Mai ţine teoria ta?” Volens-nolens, aghiasmus Lilia bibet. Craiul vede că mă codesc și îi dă bătaie cu argumentul:

-Ca să vă zic drept, nu vreau să stau cu ţiganii ceia, îmi arată cu degetul în colţul cafenelei. Prefer compania dvs.

-Lilia mă numesc, îi răspund adormită şi îmi aşez palma în palma lui.

Râde bucuros de apropiere. Trage cu gest gospodăresc un scaun spre mine:

-De unde veniţi?

-De la Chişinău.

Brusc i se aprind ochii (albaştri).

-Ooooou, minunat. Se foieşte. Mă scuzaţi… cam miroase a băutură de la mine. Ştiţi, se mai întâmplă.

-Se întâmplă, zic blând. Eu tot iaca… încă nu m-am spălat pe dinţi.

Mă priveşte lung. Eu mă uit la ceas şi debitez intrând în poveste:

-Mi-i spăl la 6:32. Fix !

Citește în continuare „Crai de ghindă”

Publicat în Lumi paralele

„Ce-am iubit s-a scuturat…”

La 5 dimineata in vama moldoveneasca cantau cocosii. Cu pasaportul in mana asteptam granicerii. Ca sa nu adorm, trag cu ochiul in niste insemnari de-a lui Mihail Sebastian. „La ce spui iubire si emotiei de ieri si celei de azi, cand stii bine cat de nelafel sunt, cat de neasemanat te zguduie si te nelinistesc?”

Pasi pe culoar. Un barbat cu chip bland si cu o mapa subtioara rosteste vioi:

-Buna dimineata, doamna!  Cum va simtiti?

-Buna dimineata, raspund ciufulit si intind pasaportul.

Zambeste ciudat, misterios.

-Doamna, nu am nevoie de pasapotul dumneavoastra.

Eu casc ochii. El isi mentine zambetul.

-V-am intrebat doar cum va simtiti.

-Binisor, raspund surprinsa. Multumesc.

-Foarte bine, zice. Serviciul medical de frontiera. Calatorie placuta!  

M-am sculat in picioare si m-am examinat atent in ambele oglinzi din compartiment; oglinzi mari, generoase.

„Normal arat, ma linistesc singura pe mine, trecandu-mi mana prin par, nu mai rau ca orice lady la 5 dimineata”.

***

Luni traversam pasajul subteran de langa fostul si gloriosul Inturist. O babuta in carja si cu aer ratacit se uita prin parti. Oamenii treceau grabiti, babuta era gata sa planga ca un copil ratacit. O privesc atent, merg cu pas domol spre ea. Eu nu ma grabesc nicaieri. Ma opresc.

Citește în continuare „„Ce-am iubit s-a scuturat…””

Publicat în Fotografii, Lumi paralele

O replică

Weekend-ul trecut ne-am trezit in ultima clipa cu dorinta de a hoinari pe litoralul belgian. Camere libere in hotelurile de pe litoral evident ca nu prea gasesti vara, asa ca ne-am oprit la unul de comfort doi. Bine, eu am un avantaj fata de multe cucoane : mama nu m-o nascut in conac boieresc, ci in spital sovietic, lang-o gara, asa ca pot dormi impacata si intr-un cerdac (mai ales, daca nu-s cu fata).

Conditiile de cazare rar ma indispun, uneori chiar ma intriga. De exemplu, ca sa suni la receptia hotelului in care am stat, trebuia sa turtesti butoane groase de plastic si sa tii la ureche un receptor de doua kile si jumate. Prin perdeaua arsa cu tigara am admirat facatura ferestrei. O fereastra cu geometria speciala. Din astea vezi doar pe la Londra. Poate stiti, genul de fereastra care se deschide de jos in sus. De un pitoresc aparte. Imprimeul perdelelor, poveste aparte. Desi nespalate de luni de zile puteai pricepe lesne ca au fost croite de o mana profesionista si materialul nu costa trei metri la leu. Nici trei lei metrul.

Dintr-un obiect la altul am ajuns la sentimentul net ca hotelul a cunoscut candva zile de glorie si splendoare. Azi e delasat si neglijat, destinul hotelurilor mici de litoral care isi schimba stapanul, genul de persoana care nu mai investeste absolut nimic intr-un imobil pentru ca oricum e cautat de clienti. La momentul sosirii noastre hotelul era plini ochi. Cat eram inca pe drum, ne-au sunat de la receptie ca sa mai confirmam o data ca venim (ii bateau la cap clienti in cautare de cazare imediata).

Cand ne-am inbarcat prima data in ascensor eu am facut uauuuu ! si am inceput sa fac boc-boc !  in pereti cu degetele. Dupa ascensorul din hotelul de la Luxembourg, ultra modern si numeric, asta mi-a parut un sicriu ambulant, frumos decorat, ce-i drept, lemn incrustat manual stiti, impresionant tare, doar ca scartaia la exploatare. Butoanele, nu digitale, din epoca noastra, dar din secolul trecut, trebuie sa bati de doua ori cu pumnul ca sa-l turtesti pana la capat.

Stateam ingandurata si tot ma chinuiam sa potrivesc in capul meu niste imagini : bre, hotelul asta imi aduce aminte de ceva, dar de ce anume?

-Am gasit ! exclam voios la etajul trei. … Titanic ! Ambianta delasata ma duce cu gandul la Titanic.

-Mai, mai, mai, ce descoperire, face sotul, apoi tace suspect.

-Ce e ? intreb. Ne cunoastem pe de rost tacerile.

-Am sa regret daca-ti spun. Dar, ofteaza, fie. In februarie, un nebun de australian s-a pornit sa construiasca replica fidela a Titanicului. Pentru ca nu numai e nebun, dar si scandalos de bogat, a promis lumii intregi si cu mare fast ca va fi gata in 2016. Va porni pe acelasi traseu : Southampton- New-York.

Il privesc holbata.

-De ce taci? Nu comentezi ? ma iscodeste.

– Mai trebuie sa confirm ca vreau sa ajung acolo? Macar in clasa a treia, macar ca servioza, ajutor de menajera sau de bucatar.

-E clar. Vrei sa intri in istorie.

-Desigur, daca nu dupa merite, macar ca o parvenita. O sansa istorica, intelegi?

-Pe fata n-o luam ?

-Nu. Trebuie sa lasam pe cineva sa scrie memorii.

-Drept zici. Vad deja inceputul : « Stiti, eu am avut nenoroc la parinti prosti … »

***

Citește în continuare „O replică”

Publicat în Lumi paralele

Misterul unui inel

L-am găsit aninat pe o pernuţă de catifea neagră, într-un coltişor prăfuit dintr-un magazin de anticariat, de pe Reigerstraat, orăşelul Breda.

Din bijuterii prefer broşele. Nu le port, le colecţionez. Inelele mă lasă rece. Prea demodate, prea kitsch, prea încolo şi pe dincolo, deci nu… Le trec uşor cu vederea. Pe ăsta l-am reperat lângă o broşă ce sugera ipocrizia umană: o mască de teatru agăţată pe o ramurică fragilă. Am lăsat pe-o clipă mesajul broşei pentru că m-a atras subit tăietura neobişnuită a pietrelor dintr-un ineluş. Culoarea şi mai intrigantă: un albastru înnourat. L-am tras pe deget şi tare m-am mirat că-mi vine. Matincă chiar şi am exclamat: „Ia te uită!”

După o jumătate de oră de hoinărit pe cele trei etaje ale buticuţului cochet de pe Reigerstraat, mă apropii de tejghea şi fac semn domnului anticar. Adică-s gata să-mi achit mofturile.

Arăt cu degeţelul:

-Domnule, iau asta, asta şi asta. Şi încă asta: depun delicat ineluşul pe tejgheaua colbăită.

Anticarul a holbat un ochi la inel, altul la mine. Mă priveşte aiurit de parcă i-am propus să-mi fie naş de cununie.

-Suuunteeeeţi siiiiigură, doamnă ?

„Poftim? Cum să nu fiu sigură ? Pai anticariatul e unicul loc pe lume unde mă simt sigură. Şi dacă-mi cade cu tronc la inimă un lucruşor, gata. Coup de coeur iremediabil. Eu dragostea-mi n-o negociez.”

Îl privesc blând şi zic :

-Mai mult decât. M-a sedus instant. Ia priviţi cât de bine îmi vine. Îl întind delicat pe deget chiar sub nasul lui.

-Incredibil ! oftează anticarul. Chiar vă vine, doamnă !

Citește în continuare „Misterul unui inel”

Publicat în Lumi paralele

Despre ciori si taine

Aseara cand scriam textul despre masca, m-am oprit de vreo doua ori din scris din cauza galagiei ce venea dupa fereastra din curte. Era vorba de un croncanit salbatic de ciori. Zic : „Ia uite mai, cred ca se sfadesc pentru o nuca, mai stii”. Croncanitul devenea din ce in ce mai disperat si rasunator. La noi in curte seara e o liniste bucolica, asa ca orice vorba sau miscare rezoneaza ca intr-un teatru grecesc montat in blocuri de marmura.

Pe la jumate de text n-am mai rezistat si am iesit la balcon. Caut cu ochii de unde vine croncanitul. De jos. Doua ciori, una in pin, alta pe gard croncaneau din rasputeri spre un motan. Ce mai e cu zarva asta ? Ce au de impartit ciorile cu motanul ?

Una din ele, chiar a sarit pe asfalt, tot croncanind si apropiindu-se sfidator de motan.

-A capiat, ii zic sotului. Prima data vad asa spectacol. Nu motanul ci corbul sa-i sara in cap. Uite ca motanul, cred ca numai asta si asteapta. II ramane doar sa-si faca vant…

-Nu, zice sotul. Nu-si va face. Nu are pozitia de atac. E prea calm si plin de sine.

Intr-adevar, motanul parca casca a lehamite.

-Poate e o strategie motaneasca?

-Nu. Era sa aiba cu totul alta pozitie. Mult mai incordata, cu o laba intinsa inainte si cu urechile ciulite  pe spate. El pur si simplu asteapta ceva. E prea relaxat pentru atac.

Hmmm.

Citește în continuare „Despre ciori si taine”