Publicat în Fotografii, Lumi paralele

O replică

Weekend-ul trecut ne-am trezit in ultima clipa cu dorinta de a hoinari pe litoralul belgian. Camere libere in hotelurile de pe litoral evident ca nu prea gasesti vara, asa ca ne-am oprit la unul de comfort doi. Bine, eu am un avantaj fata de multe cucoane : mama nu m-o nascut in conac boieresc, ci in spital sovietic, lang-o gara, asa ca pot dormi impacata si intr-un cerdac (mai ales, daca nu-s cu fata).

Conditiile de cazare rar ma indispun, uneori chiar ma intriga. De exemplu, ca sa suni la receptia hotelului in care am stat, trebuia sa turtesti butoane groase de plastic si sa tii la ureche un receptor de doua kile si jumate. Prin perdeaua arsa cu tigara am admirat facatura ferestrei. O fereastra cu geometria speciala. Din astea vezi doar pe la Londra. Poate stiti, genul de fereastra care se deschide de jos in sus. De un pitoresc aparte. Imprimeul perdelelor, poveste aparte. Desi nespalate de luni de zile puteai pricepe lesne ca au fost croite de o mana profesionista si materialul nu costa trei metri la leu. Nici trei lei metrul.

Dintr-un obiect la altul am ajuns la sentimentul net ca hotelul a cunoscut candva zile de glorie si splendoare. Azi e delasat si neglijat, destinul hotelurilor mici de litoral care isi schimba stapanul, genul de persoana care nu mai investeste absolut nimic intr-un imobil pentru ca oricum e cautat de clienti. La momentul sosirii noastre hotelul era plini ochi. Cat eram inca pe drum, ne-au sunat de la receptie ca sa mai confirmam o data ca venim (ii bateau la cap clienti in cautare de cazare imediata).

Cand ne-am inbarcat prima data in ascensor eu am facut uauuuu ! si am inceput sa fac boc-boc !  in pereti cu degetele. Dupa ascensorul din hotelul de la Luxembourg, ultra modern si numeric, asta mi-a parut un sicriu ambulant, frumos decorat, ce-i drept, lemn incrustat manual stiti, impresionant tare, doar ca scartaia la exploatare. Butoanele, nu digitale, din epoca noastra, dar din secolul trecut, trebuie sa bati de doua ori cu pumnul ca sa-l turtesti pana la capat.

Stateam ingandurata si tot ma chinuiam sa potrivesc in capul meu niste imagini : bre, hotelul asta imi aduce aminte de ceva, dar de ce anume?

-Am gasit ! exclam voios la etajul trei. … Titanic ! Ambianta delasata ma duce cu gandul la Titanic.

-Mai, mai, mai, ce descoperire, face sotul, apoi tace suspect.

-Ce e ? intreb. Ne cunoastem pe de rost tacerile.

-Am sa regret daca-ti spun. Dar, ofteaza, fie. In februarie, un nebun de australian s-a pornit sa construiasca replica fidela a Titanicului. Pentru ca nu numai e nebun, dar si scandalos de bogat, a promis lumii intregi si cu mare fast ca va fi gata in 2016. Va porni pe acelasi traseu : Southampton- New-York.

Il privesc holbata.

-De ce taci? Nu comentezi ? ma iscodeste.

– Mai trebuie sa confirm ca vreau sa ajung acolo? Macar in clasa a treia, macar ca servioza, ajutor de menajera sau de bucatar.

-E clar. Vrei sa intri in istorie.

-Desigur, daca nu dupa merite, macar ca o parvenita. O sansa istorica, intelegi?

-Pe fata n-o luam ?

-Nu. Trebuie sa lasam pe cineva sa scrie memorii.

-Drept zici. Vad deja inceputul : « Stiti, eu am avut nenoroc la parinti prosti … »

***

Citește în continuare „O replică”

Publicat în Fotografii

Cea mai lungă zi de vară. Luxembourg – Bruxelles

Îmi plac zilele în care micul dejun îl iau într-o țară, iar cina în alta. Momente delicioase de libertate infinită.

Duminica trecută m-am trezit în Marele Ducat de Luxembourg, am băut cafea la o terasă cu mireasmă de tei proaspăt, în acorduri solemne de orchestră duminicală.

Seara sorbeam apusul printr-o cupă de șampanie, pe acoperișul unui imobil istoric din centrul Bruxelles-ului,  în cinstea noului rege și regine ale Belgiei: Philippe și Mathilde. O cină istorică.

1

Citește în continuare „Cea mai lungă zi de vară. Luxembourg – Bruxelles”

Publicat în Fotografii

Floralia neînflorită

Când primăvara se lasă prea mult aşteptată, orice capăt de frunză sau petală pare un miracol.

Floralia trebuia să fie deja înflorită, dar florile cam zăbovesc. Noroc de cele câteva sere şi de verdele crud înşirat pe 14 hectare.

Explozia multicoloră se va produce abia pestre vreo săptămână.

Eu, ca primăvara lui ’13. Nu mă grăbesc nicăieri.

Am să mai trec o dată să le văd desfăcute. Pe toate.

1

Citește în continuare „Floralia neînflorită”