Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 3. Sofia

b1cbd0657f6efa1b084803d8fc30a557--concha-manuel

Când mâca Panaghița era încă vie, eu plecam în sat încă din joia Paștelui. Autobuzul spre Soroca pornea la 5 dimineața, din Chișinău. Și asta era unica dimineață în care mă trezeam fără deșteptător și fără părinți, căci numai gândul că până la amiază voi vedea Nistrul mă făcea să părăsesc fără regret așternutul cald. La gară, cumpăram repejor un Bounty sau Mars și mă cuibăream lângă o fereastră, de dorit în partea stângă a Ikarusului, ca să nu ratez cumva priveliștea de lângă podul lui Bechir.

Până ajungeam să intru pe poarta mâcăi, în mahala cea mai apropiată de Nistru (de la unele case puteai pescui chiar de pe prag), eram deja pătrunsă toată de o liniște, pe care numai în sat o poți găsi. Într-un sat de pe malul Nistrului. Pentru că și liniștele sătești sunt diferite după consistență. Iar stația terminus ai acestei liniști era casa mare a mâcăi, încremenită într-un miros de covrigei și busuioc. Lăsam geanta jos și mă apucam îndată să scot țolurile din casă.

-Ce-i cu tine, fată hai, mai trage-ți sufletul, poate mănânci ceva?

-Nu vreu, mâca.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 3. Sofia”

Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița

Hans Zatzkas
Hans Zatzkas, Charming the animals

Străbunica Natalia, din Cosăuți, născuse doar două fete. Soarele și Luna. Cerul și Pământul. Nu găseai în tot satul surori mai diferite decât Fevronia și Panaghița. Puteai jura că vorba cum ți-e caracterul așa ți-e și soarta, se născuse odată cu ele.

Povestea începu chiar din ziua botezului. Sau mai bine zis cu numele lor de botez. Nu cred să fi știut străbunica vreo vorbă în greacă, dar să-i fi spus cineva, tot nu era să creadă cât de bine nimerise cu alegerea numelor pentru fete.

Prima fată, bunica mea, a fost numită Panaghița, ceea ce în greacă înseamnă cea mai mare peste toate sfintele, Sfânta sfintelor. Comit o paranteză ca să mai fac o precizare. Mama soacra (a mea, din Grecia) tare s-a mirat să afle că în Moldova unele femei poartă acest prenume, căci în Grecia (cel puțin pe insula Chios) acest prenume se întâlnește doar în biserică și e atribuit Fecioarei Maria. Nici într-un caz creștinelor de rând. Dar străbunica mea n-avea de unde să știe lucrurile astea și așa m-am pomenit eu cu o mâcă Panaghiță. Cuminte, firavă, slabă, obijduită de cei mai puternici, fricoasă, blajină și veșnic cu ochii în lacrimi. Dacă înainte de tot șiragul de epitete veți pune un PREA, chiar și asta va fi puțin.

A doua și ultima fată, a fost numita Fevronia, varianta slavă, provenită din numele grecesc Eufrosinia, ce însemna bucuria lăuntrică și poftă de viață. Și eu n-am întâlnit în viața mea o femeie mai liberă, mai capricioasă și mai impermeabilă față de gura lumii, decât sora mâcăi. A făcut în viață numai ce a poftit. Iar lucrul ăsta nu și-l putea permite chiar orice boț de femeie, mai ales, în vremurile sovietice. A fost un tipaj gen Faina Ranevskaya, doar că s-a măritat de câte ori a poftit, a făcut copii cu cine a poftit și nu a depins ABSOLUT de nimeni.

Citește în continuare „Cimitirul albastru 2. Fevronia și Panaghița”

Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Cimitirul albastru 1. Clava

1

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Citește în continuare „Cimitirul albastru 1. Clava”