Când mâca Panaghița era încă vie, eu plecam în sat încă din joia Paștelui. Autobuzul spre Soroca pornea la 5 dimineața, din Chișinău. Și asta era unica dimineață în care mă trezeam fără deșteptător și fără părinți, căci numai gândul că până la amiază voi vedea Nistrul mă făcea să părăsesc fără regret așternutul cald. La gară, cumpăram repejor un Bounty sau Mars și mă cuibăream lângă o fereastră, de dorit în partea stângă a Ikarusului, ca să nu ratez cumva priveliștea de lângă podul lui Bechir.
Până ajungeam să intru pe poarta mâcăi, în mahala cea mai apropiată de Nistru (de la unele case puteai pescui chiar de pe prag), eram deja pătrunsă toată de o liniște, pe care numai în sat o poți găsi. Într-un sat de pe malul Nistrului. Pentru că și liniștele sătești sunt diferite după consistență. Iar stația terminus ai acestei liniști era casa mare a mâcăi, încremenită într-un miros de covrigei și busuioc. Lăsam geanta jos și mă apucam îndată să scot țolurile din casă.
-Ce-i cu tine, fată hai, mai trage-ți sufletul, poate mănânci ceva?
-Nu vreu, mâca.