Publicat în Autopsia cuplului, Creatie proprie

Podul

(povestire)

pod„Încă o seară pierdută”, oftă amar Irina, potrivindu-şi beretul verde pe frunte. Verdele o avantaja, știa bine, dar ce folos. Ce folos că ai ochi frumoşi, dacă îi scoţi la plimbare cu un idiot.

Încă o seară de toamnă pe care ar schimba-o pe mofturi banale de damă: o ieşire cu fetele la concert sau o sesiune de manichiură, poate chiar s-ar apuca de brodat, sau ar citi vreun policier lângă o farfurie cu mere…

Nu, va trebui încă o seară să asculte panseuri de iubire veşnică, poezii scremute în rimă despre melancolia toamnei, despre timp, univers, galaxii…pfhoaa !!! Trânti uşa în urma ei cu aer iritat.

Leon o aştepta la intrarea din parc.Venea întotdeauna cu un sfert de oră mai devreme şi amănuntul o scotea şi mai tare din fire. Nu-i putea reproşa nimic ! Nici vocea. Nici privirea. Nici comportamentul. Nici măcar fularul roşu, care oricui era să-i dea un aer de clown. Dar nu lui Leon. Pe el îl făcea afurisit de chipeş. „Într-o zi am să-l gâtui, cu fularul lui… ”

Leon îi venea în întimpinare cu un zâmbet senin şi un mănunchi de frunze culese pe alee.

-Ţine, Irinel, sunt pentru tine. Ce frumos miroase toamna, nu-i aşa?

-Nu-i aşa că nu-i aşa?  ricană Irinel. Miroase a putreziciune toamna ta. Încotro o luăm în seara asta?

-Unde vrei tu, draga mea. Te urmez cu plăcere oriunde.

Irina îşi potrivi beretul cu mâini tremurânde de emoție:

-Oare când ai să-mi faci şi tu plăcerea să-mi propui un itinerar precis ?

Leon îşi frecă iute palmele. Nu vroia să-şi trădeze stânjeneala. Încerca s-o facă praf și să se scuture de ea.

-Mergem la cafeneaua „Fără griji”, e chiar la colţ.

-Glumeşti? Nu merg la o cafenea cu o denumire idioată.

-Atunci la un film?

Irina îşi privi ceasul.

-Dacă începe la 20:00 se termină după 22:00. Prea târziu. La zece îmi spăl deja dinţii.

Citește în continuare „Podul”

Publicat în Autopsia cuplului, Creatie proprie

O poveste de infidelitate

inf(povestire)

De era frig, soare sau ploaie ciobănească, Dna Păpucel își începea fiecare zi domnească cu o rugăciune aprigă : « Doamne, izbăveşte-mă. Izbăveşte-mă de cucoana care îl vrăjeşte pe soţul meu, că de altfel, jur ! aici închidea ochii ca o mucenică, fac crimă. Jur pe toate icoanele din casă și din catedrala de peste drum ». Îşi făcea o cruce lată şi apăsată, deschidea ochii, apoi se ducea la bucătărie și apăsa butonul de pe Nespresso. Se așeza lângă cafetieră și savura spuma primei cafeluțe.

În total trei ani ! Trei ani de coşmar, de rugăciuni, de umilinţe…

Apropo,  de umilinţe.

-Lămureşte-mă, dragă, rosti cu voce răguşită, prietena ei cea mai apropiată, Dna Rumpumpel, scuturând scrumul într-o străchinuță chinezească. Lămurește-mă, care umilinţă ?! Zi-i concret şi răspicat.

Dna Păpucel, se foi în fotoliul de pluş din salonul Dnei Rumpumpel. Numai câte discuţii n-au avut ele, ea fiind aşezată mereu în fotoliul acesta verde buruian. Şi de fiecare dată, când se fâțâia în el, își zicea în sine că în chestii de amor, ele două gândesc total diferit. Enervant de diferit.

-Eu vreau să fiu unica ! Înţelegi ? Vreau excluzivitate ! Vreau ca soțul meu să-și petreacă tot timpul liber cu mine ! Doar cu mine ! Orice femeie visează la asta ! Chiar şi tu. Recunoaşte !

-Nu, recunoscu calm Dna Rumpumpel şi zlobozi din gură un norişor de fum. Excluzivitatea mă o-bo-se-şte ! Şi ca să fiu sinceră, nu înţeleg de ce te plângi. În ultimii trei ani ai înflorit. Niciodată n-ai arătat mai bine ! Şi eu te cunosc de ceva vreme.

Dna Păpucel trebuia să recunoască că aşa era. De când aflase de pasiunea blondă a Dlui Păpucel, frica de a-l pierde parcă o umplu cu o energie nouă, nebănuită. Nu se mai lenevea să meargă la coafor, să-şi schimbe toaletele, bijuteriile, ajunsese chiar să alerge cu prosopul pe umă la sala de sport, nemaipomenit până acum trei ani, tot aşa ca ovăzul cu iaurt din fiecare dimineaţă. Excelent pentru ten ! În trei ani de zile întineri. Mulţi i-au confirmat-o. Şi nu doar doamne. Chiar şi domni. Inclusiv Dl Păpucel.

-Draga mea, arăţi splendid ! Coafura te întinereşte, rochia ai nimerit-o perfect !

Citește în continuare „O poveste de infidelitate”

Publicat în Autopsia cuplului

Seara tristă a femeilor puternice

Perfecţiunea este vocea dictatorului.

red

Uneori îmi pare că femeile nu înţeleg cum se produce o evoluţie. Evoluţia pentru multe înseamnă a sări dintr-o barcă în alta. Dintr-o extremă în alta.

Numai în generaţia trecută femeia măritată era încă sinonim cu supusă, gospodină, mamă, casnică, cu batic în cap, dependentă de bărbat, de gura lumii, că… deja generaţia femeilor de azi e preschimbată la faţă, radical. Din laie în bălaie. Femeile nu prea se înghesuie la starea civilă, nici după 30 de ani și le place când le numeşti « femeie de succes ». Sunt independente, conduc maşini, se îmbracă sexy. Sunt inteligente, frumoase şi singure.

E bine ?

Aparent, condiţia multor femei s-a schimbat în bine.

Aparent …

Încercaţi însă să staţi în ospeţie mai mult de trei zile la o femeie puternică, emancipată, cu o istorie de succes (titlu banal întâlnit în orice revistă de femei). Urmăriţi-i ritmul de viaţă, tensiunea, stresul, lipsa cronică de timp şi lupta ei pentru un loc în lumea bărbaţilor. (A bărbaţilor … pe care îi aşteaptă acasă o soţie, cu mâncarea caldă şi copii linşi pe cap şi cu lecţiile făcute).

În a treia seară, dacă o prindeţi încă cu puteri ca să stea la un pahar de vin, riscaţi să asitaţi la o prăbuşire, ca turnurile gemene din N-Y. Mai întâi aparenţa, apoi interiorul. Spectacolul poate să vă şocheze. O femeie puternică fără mască e o privelişte zdrobitoare. Dar asta încă nu e sfârşitul spectacolului. Aşteptaţi dimineaţa. Dimineaţa o să mai trăiţi un şoc. După un salut vinovat femeia pefectă o să vă propună cu jenă :

-Hai să uităm discuţia de aseară. Fiecare din noi are un moment de febleţe, nu-i aşa ? Eram obosită…

O să vă zâmbească (efectiv obosit) şi o să declare mândru şi răspicat:

-Eu sunt puternică ! Eu am să mă descurc ! Trebuie doar … să beau o cafea.

Și o să fugă repejor, bând cafeaua din mers, la întâlnire cu alte femei, pentru care ea este un model, un vis, o inspirație, o poveste de succes. De ce ? Poate pentru că … doar imaginea asta, o mască în fond, mai rămâne unica bucurie în viața ei.

***

Când o femeie se condamnă pe sine însăşi, tu nu mai ai ce spune.

Şi nici nu ai dreptul.

Nu-ţi rămâne decât să urmăreşti evoluţia… aparenţelor.

Publicat în Autopsia cuplului

De ce aleasa n-am fost eu…

« M-am întrebat mereu,

De ce aleasa n-am fost eu.”

(Mădălina Manole)

Dragostea – cea mai gravă formă de discriminare.

Suntem oameni cu aceleași drepturi. Dar nu în fața dragostei.

Nu poți iubi pe cineva cu de-a sila, precum nu poți cerși de la cineva iubire.

Ea este. Dar nu pentru tine. Poate pentru cineva cu ochi ca mura. Poate ca cerul.

E ilegal să pretinzi, să ceri unui om iubire. Sau să-l hărțuiești cu iubirea ta.

Obijduitor? Teribil. Ia … nişte banalități dureroase.

Din neputință și indignare găsim o sumedenie de argumente contrafăcute. Le așternem în versuri sfâșietoare și le îngânăm în momente de criză:

„Tu n-ai avut curaj…”

„Nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine…”

„Iubirea mea ajunge pentru noi…”

„Dacă mi-ai lăsa o șansă…”

***

Iubirea într-un singur sens umilește doi oameni. Unul TARE vrea și suferă. Altul TARE nu poate și se simte vinovat.

***

27

Publicat în Autopsia cuplului, Monoloage

Nuca şi miezul ascuns

???????????????Nu toată nuca are miez bun, vorba ceea…

Ca şi postul ăsta.

***

Un avantaj pe care ţi-l oferă anii e că începi să pricepi cu cine să-ţi pierzi timpul şi cu cine nu.

Două priviri laser sunt suficiente ca să constaţi dacă e bună sau nu nucuşoara pentru prăjitură. Prăjiturica ta.

***

Există o categorie de oameni care dacă nu-şi plimbă miezul pe dinafară, indiferent în faţa cui, li se ridică dramatic tensiunea arterială. Apropo, a mea e atât de scăzută, încât ultima dată (măsurată în glumă) mama a rămas blocată cu tonometrul în mâini.

-Lilia, unde ţi-i pulsul…

-Mama, încerc s-o liniştesc, lasă că nu-i straşnic. Dacă n-am puls, înseamnă ca n-am inimă.

-Dar … ia stai olecuţică…d’ap’… cum te simţi? mă priveşte derutat.

-Ex-ce-lent!

Eu sunt şarpe după zodiac. Deci o reptilă rece, cu răsuflarea abia simţită. Pot sta nemişcată ca o stană ore în şir, scanând cu jumate de ochi mişcările din jur. Uneori, din cauza respiraţiei, pe care nici eu n-o aud, mi se trage o fobie, plantată de învăţătoarea mea de clasele primare, care ne povestea (în clasa a II-a) despre somnul letargic şi cazuri din satul ei când oamenii erau duşi la groapă adormiţi.

-Să duceţi mortului o oglinjorară la nas sau gură. Dacă se abureşte, apoi nu e mort cu totul.

M-am frămîntat eu câteva zile şi am hotarât cu mintea mea de copil că oglinjoara mie n-o să-mi ajute. Eu nici vie n-o prea aburesc.

Cu timpul, fobia mea s-a copt şi rotunjit până când într-o zi i-am spus soţului (el adoră poveştile moldoveneşti, aşa că mă ascultă mereu cu amândouă urechile):

-Înainte de autopsie, să-mi treci pe la nas un ceaun cu borş cu sfeclă şi fasole albe. Dacă nici la borş nu reacţionez (mor şi învii de pofta lui) apoi gata, poţi găti liniştit coliva cu nuci.

Aşadar, despre nuci…

Citește în continuare „Nuca şi miezul ascuns”