Publicat în Copilărie sovietică

LICURICI

Era vară, seară, și muzica se auzea în mijlocul satului. Muzicanții încercau marșul invitaților.
S-a arătat și mătușa, pe cărarea din grădină (ce unea casa ei de a bunicii). Zveltă, frumoasă, doar un pic nervoasă, de departe gesticula vioi. Erau semne pentru soțul ei, care îi pășea pe urme. O cărărușă de gradină e pentru un singur om.
Când au ajuns în ograda noastră, mătușa mea era deja roșie la față. Rochia nouă, pe care o cumpărase pentru nuntă, îi păru prea scumpă bărbatului. 120 de ruble, fa? Pe ce? Pe bucata asta de boarfă care strălucește ca solzii?
Mâca a încercat să mă trimită în casă (să nu ascult toate prostiile adulților), dar nu izbuti.
– Stai, fa Lili. Stai! Strigă bărbatul.
Se întoarse spre mătușă:
– Da hai ș-om întreba copkilul ista, că-i mărișor deamu, are ochi. Iaca spune și tu, fa Lili, îți place rochia ei?
Eu am dat din umeri. Culoarea nu-mi plăcea, cafenie. La vârsta ceea cafeniul nu mi se asocia deloc cu cafeaua.
– Ei, vezi? Dacă-i plăcea…
Mătuș-mea sare la mine:
– Da spune o dată deslușit, îți place sau nu rochia mea?
– Dați-i pace copkilului și mergeți unde v-ați pornit, spune mâca mohorâtă.
– Nu!
– Nu!
Și mâca a început a tremura. Știa prea bine, că eu spun tot ce gândesc, nu fac pomeni.
Și toți au auzit:
– Nu. 
*** 
La nunta ceea n-au mai dansat. Cel puțin, nu unul cu altul.
– Fa Lili, mi-a spus mâca ștergându-și ochii cu pestelca. Oare când ai să înveți să taci odată din gură?
A doua zi, mătușa mi-a adus rochia ei, tăiata în fâșii:
– Pentru că nu-ți place, ține-o bucățele.
– Mamă, face spre mâca, să faci dintr-însa cordițe de legat via.
***
Peste două zile, mătușa a pus la fiert albituri. Când a dat să ia căldarea de pe foc, s-a rupt toarta. Și-a opărit picioarele.
De atunci nu a mai purtat rochii.
Iarna o vedeam câteodată în pantaloni sportivi de lână albastră, trași sub o fustă.
Mai târziu, când vedeam vreo femeie îmbrăcată cu șaravari sub fustă, nu râdeam ca orășenii. Îmi părea că toate ascund picioarele opărite.
***
Mâca a legat via cu cordițe din fir argintiu și ghipiur.
Într-o noapte cu lună plină, am trecut prin grădină, cu verișoara mea. Ea înainte, eu pe urmele ei. Dintr-odată, se oprește:
– Lilia, uite! Licurici! Grădina lu` mâca e plină de licurici. Doamne, ce frumusețe! exclamă gâtuită de emoție.
Un vântișor dinspre Nistru bâțâia cordițele din vie. Firele de argint se reflectau în lumina lunii. Într-adevăr, priveliștea era de basm.
– Ce taci, fa Lili? Spune ceva! Așa de ești… așa de ești… nesimțitoare!
– Poate vrei să compun și-o poezie din mers?
– Taci, fa! Gata! Taci odată din gură! Numai strici totul.
***
Toate trei sunt în pământ.
Din pântecul lor cresc iriși albaștri.
Doar eu aștept și scriu.
Tac din gură și scriu.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s