Publicat în Copilărie sovietică

Baba Șura

Când Raisa Konstantinovna ne-a anunțat că vom scrie o compunere, noi nu ne-am încrețit ca la lecția de limbă moldovenească. În cabinetul cu Lermontov și Tolstoi pe pereți, noi iubeam totul. Nu lecții, teatru!
Așadar, ne-am bucurat, ca pentru un nou joc, așteptând să ne anunțe titlul. „Ce visezi să devii când vei crește mare?” Zece minute ne-a pregătit însuflețit, ca pentru orice scriere. Plan, vocabular, întrebări, imagini. Când să dea startul, nu știu ce o apucă, poate frica că toți vom scrie că vrem în cosmos și ne întrebă pe neașteptate:
– Dar baba Șura ce meserie practică?
– Уборщицаааааа!
Bravo, zice. Să nu uităm că există și meserii de care se vorbește mai puțin, dar care sunt la fel de nobile. Și dăi bătaie despre cât de importantă e meseria de dereticătoare, în stilul proletar, munca îl slăvește pe om. „Vă închipuiți dacă baba Șura n-ar spăla cu teul în urma noastră, copii? În ce porcărie de școală am fi petrecut ziua”.
Nu, noi nu ne închipuiam. Ne era de ajuns cât spălam pe rând clasa, după ore. Baba Șura spăla doar coridoarele. Raisa Konstantinovna simți nehotărârea noastră și începu să ne cânte mai cu foc despre importanța muncii fizice, trecând într-o extremă nouă: „Munca te face liber! Ați înțeles, copii!! Daaaaa! Hai la muncă!”
Lecția s-a terminat. Raisa Konstantinovna a adunat caietele și a plecat cu autobuzul 12, acasă.
Seara, după primele cinci compuneri verificate, a întins mâna după primul validol. După zece caiete, mâna tremura după al doilea validol. Iar după ce a citit în compunerea celui mai bun elev (care știam toți că dorea să devină căpitan de curse lungi) cum își schimbase ferm visul cu Marea Baltică pe o căldare cu zoi, Raisa Konstantinovna a înțeles că îndoise bățul prea tare. Visele elevilor sovietici din clasa a 5-a A se înecaseră toate în căldarea babei Șura.

Nici vorba să ajungă caietele la părinți. Și, efectiv, n-au ajuns. În afară de ai mei.
A doua zi, când mama o văzu intrând în bibliotecă, mai palidă ca peretele pe care îl spânzurase pe Pușkin și Gogol, a poftit-o să ia loc îndată pe cel mai moale scaun. Spre nenorocul meu, mama lucra în școală, ați înțeles. Biblioteca era un soi de cabinet de suport psihologic și consiliere. La recreație, nu aveai unde arunca un măr. Iar în orele libere și după prânz, profesorii se adunau mai ceva ca în cancelarie. Galina Petrovna, directoarea școlii, când vedea că lipsește un profesor la adunare, trimitea secretara să-l aducă din bibliotecă.
Așadar, mama află ce ținea Raisa Konstantinovna sub limbă. Adică povestea cu validolul.
– Numai nu-mi spuneți că și Lilia mea a scris că vrea să devină уборщицэ.
– Mariachimovna… nu-mi mai puneți și dvs sare pe rană.
În seara aceea, niciunul dintre colegii mei n-a suferit cum am suferit eu. Pentru toți 30 de hăbăuci ca mine, am plătit singurică pe toate conturile. Cât ei băteau mingea sau în tăpușele, eu ascultam liturghia interminabilă a mamei.
– Dereticătoare, zici? Buuuun! Adică eu nu te las să speli o farfurie, d-apoi să te mai pun să-mi umbli cu teul prin casă! Să nu-ți iau timpul din învățătură! Dar Lilia, poftim! Iata visul ei de aur! Poate crezi că n-o să-ți ajungă zoi de spălat după bărbat-tu și copii, o viață întreagă? Hai și meseria să ți-o legi de zoi, da? Tu las-o pe baba Șura, mărojel. Ca ea și-a trăit viața. La bătrânețe își poate permite mofturi, dar tu? Asta e viitorul tău? Căldarea cu zoi!!!
După liturghia mamei (traumatizantă, vă rog să mă credeți), pe baba Șura o evitam de la trei coridoare. Nici nu trebuia s-o văd, numai auzeam zângănit de căldare… Odată, totuși m-a găbjit:
– Copkilă, ia varsă zoile estea la toaletă și adă-mi o căldare de apă curată de la cran? îmi poruncește, ținându-se de șale.
– Nu pot, răspund.
– Cum așa?
Dau din umeri. Simplu. Nu pot.
Baba Șura a scos tot atunci din buzunar o dule și mi-o băgă sub nas (dule e un semn din trei degete, cel mare turtit între arătător și mijlociu ceea ce va să zică: o brânză, un rahat pe băț).
– O dule, dar nu paltonul ai sa vezi de la mine! strigă furioasă. Ai să te duci dezbrăcată azi acasă (baba era și responsabilă pentru vestiar). Ghinion, eu chiar mă porneam acasă.
Mai era să scot din buzunar și dulișoara mea, din inerție, nu răutate, dar nu mai avem chef de o noua liturghie din partea mamei. M-am întors pe călcâie și m-am pornit spre bibliotecă, după mama.
– Aaaa, Mariachimovna, face mieros baba Șura, când ne vede împreună. Asta era fata dvs? Iutișoară-iutișoară.
Mariachimovna m-a alungat acasă să învăț și a mers să schimbe zoile pe apă curată.
***
Poate vă întrebați ce a devenit clasa a 5-A, peste 20-30 de ani?
A buhnit URSS și jumătate a ajuns uborșiși peste hotare.
Sper că niciunul n-a fost mai puțin fericit decât la ora ceea de limbă rusă, când scria însuflețit cât de mult visează să spele lumea de zoi.
Raisa Konstantinovna nu a exagerat deloc cu validolul.
De-ar ști profesorul de azi unde va ajunge eminentul lui mâine…
***
Ce să vă mai zic despre baba Șura?
Poate doar că avea o nepoată rusoaică, de vârsta mea, în aceeași școală moldo-rusă, pe care niciodată n-a lăsat-o să atingă căldarea cu zoi.
***
Peste ani, am întâlnit o colegă, mama căreia lucra ca dereticătoare la fabrica de ciocolată.
– Mai ții minte compunerea ceea de la ora de rusă…? întreb eu râzând.
– Cum să nu? Păcat s-o uit.
– Și ce-ai scris că vrei să devii?
– Păi, ce să scriu? Că doar nu visam să spăl podelele ca mama? Am scris că vreau să devin directoarea fabricii de ciocolată. Și ce crezi? A ieși mai bine ca atât. M-am măritat cu directorul fabricii. Cum vrei să uit compunerea ceea? Mi-a purtat noroc.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s