Publicat în Copilărie sovietică

Gardul

Am prins vremea când nunțile din satul tatei s-au mutat la cafenea. Bucuria copiilor! Acum, zbenguindu-te, puteai să-ți spargi fruntea ca cei mari, de o coloană de ghips, nu ca cei mici, de un par de cort, înfășat în prosop brodat. Aveai loc destul unde să te calicești: scări de beton până în subsol, scările de afară pe care urcau nuntașii până la etajul doi, scena muzicanților și coloanele, evident, cu baloane.
 
Mama nu-și făcea griji pentru mine. Eu nu umblam cu hurta. Când se întâmpla să mă zărească cu cineva, se apuca de inimă. Știa că, maximum peste o oră, un urlet de copil va alerga spre ea cu mâinile întinse: Tio Marinaaaaaa, da Lilia matale…!!!
 
Băiețel/fetiță? Ce contează, dacă nu înțelege când îi spui: nu vreau să mă joc cu tine. Nici a doua oară nu înțelege: Fugi, mai/fa, în treburile tale, lasă-mă în pace! A treia oara îl/o îmbrânceam voinic într-un stâlp cu baloane. Stâlpi, după cum am spus, în cafenea erau destui.
 
Nu eram agresivă, doar un copil sincer și autosuficient. Zghihuitului îi prefeream contemplarea și cercetarea. Numai de codiță nu aveam nevoie pentru asta. Mama știa cum stau cărțile. Dar ce putea să facă? Să-mi scrie pe frunte: nu va legați cu copilul meu, că o să pățiți? Și-a dat iute seama de crucea ei. Toată viața a consolat oameni care aveau mari așteptări de la mine.
 
Cu adulții era mai ușor. Pur și simplu nu mă luau în seamă. Cine și ce ar avea cu un copil ronțăind cuminte o bomboană lângă un stâlp, sub masă, în subsol, lângă țambal? Când nimeream peste o încăierare de cuscre între oalele de găluște… oooooh, numai să reușești să te ascunzi sub masă și să asculți, asculți… toate minciunelele, înjurăturile, bârfâșoarele… mai dulci ca hrusticile presărate cu zahar tos.
Iată unde era locușorul meu. Stihia mea.
 
Când îi trebuiam mamei, era de ajuns să-mi urmărească parcursul după bomboanele lipsă din vaze. Unde lipseau griliajele, pe acolo trecuse Lilia (de la zece ani, după vișina în spirt).
Uneori singură apăream sub fusta ei. Intram sub mesele luuuungi, ca în labirint. Se întâmpla să-i încurc sandalele cu ale altei mame (încălțăminte sovietică identică la milioane de femei). Ridicam fața de masă de lângă genunchi și strigam gâfâind:
– Mama, o stopcă de Buratino!
– AAAAAAAAAi, striga femeia. A cui copkilul ista?
Și mama știa din nou în care capăt al nunții se afla Lilia ei.
După miezul nopții îmi anunțam părinții că merg la culcare. Aveam două opțiuni. Lângă cafenea își înălțaseră casele un unchi și o mătușă. La poartă un dejurnyi: vreun copil din mahala sau verișor de-a paisprezecelea:
– De-a cui ești?
– Eu-s Lilia lui Pantiușa.
– Care Pantiușa, că la noi jumate de sat…
– Lilia lui Pantiușa a lui Valentina lui Stepan din deal…
– Hai treci! Numai ie seama să nu calci pe cineva. Și nu cumva să aprinzi lumina! Că numai a adormit copkilul cela… o urlat după mă-sa pân-amu…

În satul lui tata era important să nu uit că-s Lilia lui Pantiușa. Altfel nu găseam loc. Fix așa era la Soroca. Dacă vrei un loc sub soare, spui ca ești Lilia lui Marina. Altfel nu te mai găsesc părinții până la zeama mirilor.
Casa plină de copii adormiți. Trăgeam vreo doi de mâini și picioare ca să mă cuibăresc între ei. De câteva ori am dormit cap la cap cu cei pe care îi izbisem de stâlp.
Spre zori mă trăgea cineva de un golgoci alb.
– Am găsit-o. I-aici. Caută-i sandalele, că nu le văd.
Mă trezeam legănată în brațele lui tata, el, la rândul lui legănat de coniacul de cinci stele. Stele sus. Garduri jos. Vocea mamei:
– N-o fost chip de băut mai puțin, așa-i?
– Da-p ce era să fac dacă erai ocupată cu dansatul?
– Lasă că nici tu n-ai lăsat fără atenție nicio fustișoară de cumătră.
Simt prin somn cum tata își încheagă brațele: nu cumva vrea să-mi facă vânt peste gard? Îi seamăn mamei. Pe de altă parte, sunt bucățică ruptă din sufletul lui tărcățel. Am rămas pe viață cu acest sentiment neclar: tata mă leagănă ori vrea să mă arunce peste gard?
Dar atunci încă mă legănau vocile tinere ale părinților, cerul înstelat și liniștea unui sat întreg de neamuri.
 
Mă trezesc de la forfota din ogradă.
-Tatăi! strigă tata. Moare!!!…. moare de curechi ai?
-Ie, mai, niște chișleag acolo, spune mâca repezit, de frică să nu-i scape pe amândoi în beci.
-Lilia, hai scoală, intră mama în casă. Să nu scăpăm autobuzul cel de unu.
 
Mâca iese cu noi până la poarta albastră cu cocostârci albi.
Își mototolește pestelca în mâini, cât ne luăm rămas bun de la ea. Ne petrece cu ochii până la prima răscruce. Mă întorc să văd dacă a intrat în ogradă.
Stă neclintită sub prunul de la poartă.
Între doi cocostârci.

Autor:

destinul unui blog

Un gând despre „Gardul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s