Publicat în Copilărie sovietică

Lupoaică

În familia mea de femei-mielușele (numai bune de țesut covoare și crescut copii) trebuia să apară și o lupoaică. Adică una care să le arate cât de proaste sunt că se sacrifică, de dimineață până seara, pe când viața e una și trebuie trăită. Lupoaica se numea Kiokika (accent pe silaba din mijloc), era sora bunicii și a trăit cum a poftit: măritat, divorțat, lăsat copiii, iar măritat, chiuit, schimbat case, rochii de mătase…
Dar, vai, ce surpriză peste ani! Știați că și lupoaicele îmbătrânesc?
Li se umflă picioarele (bărbații caută de acum gambe de lupoaice mai tinerele), le slăbesc ochii lucizi (se umplu de puroi), cine să le însoțească la obornă sau să le schimbe pampersul? Kiokika și-a găsit mielușica perfectă, fiică-sa, părăsită în tinerețe după primul divorț (bunică mea, Panaghița, altă mielușică, a cules-o din drum plângând, și a crescut-o , văduvă fiind, lângă alți opt copii ai săi).
Când o lupoaică din familie slăbește și apune, apare una mai tânără. Așa e legea, așa e natura.
Asa că, atunci când Kiokika a cerut să mă vadă (în camera ei, cu ușa închisă) mare nevoie a stârnit în familie. Kiokika avea caracter greu, autoritar și spurcat (vorba unei mielușele mai îndrăznețe), devenit și mai insuportabil de când îl sprijinea în cârjă. Te nimicea cu o privire, nici nu se mai ostenea să-și deschidă gura. Așadar, nu puteai ghici ce va ieși dintr-o întâlnire cu un copil care nu știa să-și țină limba, nici dacă îl amenințai cu înfometarea.
Cât despre copil (alias, eu), care deja încâlcise multe ițe în calea vieții sale, forfota mă lăsa aaabsolut rece, în afară de ciupercile marinate a lui nana Valea, adică taman în casa în care mă aștepta Kiokika. Vă spun sincer, m-am dus să hălesc o farfurie de ciuperci, culese de nanu Vasea și marinate de nana Valea.
Nana mă hrăni și mă corcoli, așa cum numai o mielușică cu pestelcă înflorată poate face. Hai Lilicika, papă, hai Lilicika, nu te rușina. Și numai să-i spun bodaproste pentru masă/rămâi gazdă sănătoasă și să mă car la casa cui mă avea, nana Valea, mai să plângă în prag:
– Ce-i? zic.
– D-ap la Kiokika nu intri?

Lângă ușă, îmi desenă o cruce în creștet și mă împinse în cameră, așa cum împingi un gladiator pe scena cu lei flămânzi.
De mult nu o văzusem. Părea, în patul ei, o bucată de aluat dat peste marginile unui lighean uitat în tindă.
– Așaz-te! Nu!!! Nu pe pat!! Nu vezi că abia încap în el. Pe scăunel! Acolo în colț! arătă cu cârja.
Mă așez și încep să-mi diger cuminte ciupercile. Un pui de lup bine hrănit poate surprinde prin cumințenie (înșelătoare, firește). Baba tace. Tac și eu. Dar cu ochii țintă la ea. Un minut. Două…
– Da ce te uiți așa la mine? scârțâie baba încurcată.
– Nu la tine mă uit (eu încă nu spuneam „matale”, mama și nana Valea eșuaseră în dresare).
Kiokika întoarce capul. Înțelege, înflorește. Nu-mi luam ochii de la o lucrare brodată. Prima și unica ei lucrare din tinerețe: o fetiță cu căprioara.
– Îți place? face cochet și mândru.
– Nu.
– CUM NU? bubui baba. CE NU-ȚI PLACE?
– Coarnele nu-s drepte.
Carnea babei tremura de furie:
– Sui-te pe scăunel!
Credeam că-mi va cere o poezie. Știind-o hapsână, nu mă așteptam nici la 10 kopeici, dar m-am suit.
– Întinde mâna peste dulap și trage pachetul cela verde.
Pe dulap erau înghesuite perne, prosoape, oghealuri, țoluri – toate în celofană, prinse cu fițuici în bolduri.
– Citește ce scrie pe pachet.
– Лиля, покрывалэ верде.
– Așă, să ții minte asta!
– Pentru ce?
– Să-mi vii la mort! Și când căscata de nan-ta o să împartă pomenile peste sicriul meu, să-i aduci aminte că pătura verde e a ta. Amu du-te, că m-ai oboist ca naiba.
Firește că n-am fost la mort. Acolo nu erau ciuperci.
*
Mielușele au murit. Lupoaica a murit. Toți vom muri.
Am scris despre o femeie care nu a știut (n-a vrut?) să încălzească oamenii cu un cuvânt. A crezut că-i va încălzi cu pernele, oghealurile, țolurile… pomeni date de sufletul ei.
Dar cine-și mai aduce aminte azi de lupoaică?
De mielușica de nană îmi aduc aminte eu.
Grija ei îmi ține cald și azi. Și din întâmplare, numai pentru că s-a nimerit alături, a apărut amintirea cu o pătură ce nu a ținut cald nimănui.

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s