Publicat în Recomandare de carte

Savelii

96288549_10219330435324368_8305589679487451136_nCu motanii n-am treabă. Mai degrabă ei au cu mine. Cum mă văd, se aruncă la picioare de parcă aș fi Valeriana officinalis… Iubirea noastră nu e reciprocă.

Nu sunt tactilă, nu-mi plac lingușelile, miorlăielile, deci era cumva previzibil ca animalul meu de companie să fie… o broască țestoasă. Tace toată ziulica, mănâncă păpădie și are toate șansele să-mi supraviețuiască de două ori. Așadar, nu risc să-i văd moartea.

Era să pășesc cu o indiferență imperială peste cartea asta. Cu tot cu copertă, care promitea nu mai mult de un roman mimimi cu pisicuțe. Dar, păcatele mele, oare aș putea trece indiferentă pe lângă numele Vodolazkin? (coperta a patra).

În ultima vreme, Evgheni Ghermanovici nu încetează să facă concurență demnă lui Anton Pavlovici. După povestirea “Близкие друзья” (mereu sensibilă la proza scurtă) am stat îngândurată câteva zile, în sfârșit, am decretat: Anton Pavlovici, să mă ierți, dar trebuie să recunoaștem amândoi un lucru…

Revenind la motani. La unul singur. Savelii.

Savelii este un motan deștept. De asta nu iubește oamenii. Nu are nevoie de mângâierile și grija lor.

„Но я никогда не хотел согревать ничьих охладевших
сердец. Да и вообще, что это за привычка? Откуда,
из каких шумеров и месопотамий пошла эта глупая
традиция заделывать котами душевные бреши?”

În schimb este educat, cultivat, filozof, meloman. Harnic și curios, nu o putoare de pervaz, care așteaptă să fie hrănit și distrat. Un motan care știe ce e viața. Dar, mai ales, ce e moartea.

Narațiunea cucerește din primele pagini și te ține de gât până la ultimele capitole (tot așteptam să mai slăbească din intensitate, ziceam că e imposibil să ții o notă atât de înaltă). Într-un stil superb, inedit, proaspăt.

Apreciez autorii care scriu cu măiestrie despre lucruri tandre. Ai o mie și una de șanse să cazi în patetic. Grigori Slujiteli nu a căzut. S-a înălțat. Pe culmi nebănuite.

Vodolazkin a avut dreptate.

P.S. și da, în ciuda timpului pierdut cu tot felul de romane franțuzești erotice (a fost odată) trebuie să recunosc că probabil niciodată un orgasm uman nu s-a ridicat – dpdv literar – la nivelul unui orgasm felin. Eu una n-am mai întâlnit în literatură așa ceva. Poate nu sunt destul de citită. Poate nu suficient de bătrână.

P.P.S. și e clar că după cartea asta, pe instagramul meu a apărut primul motan.

 

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s