Publicat în Copilărie sovietică

Hristosonvet!

-Hristosonvet, Ghiță!

Spune-i hristosonvet, mă ghiontește tata.

-Da cine-i?

-Nan-tu.

-Hristosonvet, Năstică!

Spune-i hristosonvet, Lilia.

-Cui?

-Lu’ nan-ta.

Și tot așa, spune-spune, pe drumul de la bunei până la stadion, din poartă-n poartă, până ajungeam îngrozită de gândul că toți oamenii întâlniți m-au văzut o dată goală și plânsă în biserică.

Eu eram un copil sovietic. Pudic, adicătelea. Rușinea era temelia educației comuniste. Cu o privire mai apăsată mă băgai în purpuriul steluței de octombrel și ani la rând am umblat gâtuită benevol de cravata roșie (decolteurile au venit pe urmă. și angina, la fel).

Peste vreun ceas, îl pierdeam pe tata între ouă roșii și pască. Între Hristoși învieți și cu adevărat învieți. Între și vin ți-oi da și bani ți-oi da… Du-te și te joacă, Lilia.

Și eu mă duceam, că tot satul era plin de neamuri și veri (rădăcini și mugurei).

Uneori îl opream pe tata lângă magazinul din centru, față în față cu Luminița.

-Tat, hai să intrăm.

Tata cântărea în minte dacă face. Eu îmi cântăream în minte norocul: dacă vânzătoarea e tinerică, tata o să intre.

Cât o distra pe femeie (tata era frumos și agăța iute complimente de cercei) eu măsuram basanojte cu kablucei (albe!). Mama precis că nu era să mi-i cumpere (aveam vreo zece ani), iar eu visam harnic cum fac țoc-țoc pe asfaltul crăpat al școlii ruso-moldovenești nr.35. Când eram gata de ducă, tata tot încă se mai cocoșea cu vânzătoarea. Atunci făceam țoc-țoc cu călcâiul pe clanța ușii. Tata plătea și ieșeam, lăsând în urmă o femeie îmbujorată și cu viața mai lungă cu zece minute.

Fără să vrea, tata mi-a dezvoltat o imunitate zdravănă față de bărbații frumoși care fac ușor femeile să se hlizească. Asta explică de ce (purtând deja tocuri de 10 cm) când vreun flăcău făcea glume într-o horă de fete, eu întorceam botul pe dos (ogoiește-te, wăi). Și mai explică de ce m-am măritat cu unul care mă lua cu glume de pe altă planetă. N-am fost vaccinată.

Cu pachet sau fără, eu mă-ntorceam mereu acasă, tata nu.

Dimineața, mama mă trimitea să-l caut prin sat. Enervată, nevoie mare.

-Caută-ți-l!

Ți-l-ul ista îmi ieșea pe ochi. Mama nu suporta apucăturile tatei, iar eu îi eram ruptă bucățică. Amândoi iubeam libertatea și fiecare fugea pe cărărușa cui îl are.

-Fără dânsul să nu te-ntorci. De unde l-ai lăsat, de acolo să-l culegi! (ca în poveștile populare, pe cuvânt)

Și așa porneam pe urmele noastre din ajun. Începeam cu verii. De la poartă, că n-aveam timp de pierdut (trebuia să ne întoarcem la Chișinău):

-Văi Marceeeeeel, tata e la voi?

-Nu. Aseară de la noi v-ați dus la nanu Ghiță.

-Fa Liudaaaaa, tata e la voi?

-Dacă nu. Că de la noi s-o dus la…

Strigam din poartă-n poartă până auzeam: Da a cui copchilul asta care țipă întruna?

-A lui Pantiușa a lui Valentina a lui Stepan din deal.

Îl găseam pe tata la vreun frate, în alt capăt de sat. Era deja treaz ca un păpănaș. Ritualul neschimbat: capul într-o căldare cu apă rece de la fântână, apoi ulciorul cu chișleag rece. Numai după asta își amintea că nu mai e Pantiușa, ci nepot de ofițer, Pantelimon Stepanovici, care în câteva ceasuri are de dat în exploatare un obiect nou.  Făcea odată frrrrrrrr, ca un cal, și spunea.

-Tak și? По коням?!

-Ap, hai odată, că mama o să ne ucidă pe amândoi.

-Tare-i supărată?

-Este oleacă.

O înțelegeam pe mama care nu suferea băutura (nici de sărbători). Îl înțelegeam pe tata care lucra cât zece și avea nevoie să-i sară din când în când contactele. Coborârea lui în beci (departe de urechi harnice) la butoi, lângă vreun frate sau cumătru îmi pare și acum mai sănătoasă decât coborârea în depresie, beție, violență sau sinucidere, refugii clasice pentru conflictele interioare pe care regimul sovietic le hultuia cu spor. Tata a avut până nu demult o sănătate excelentă. Păcat că n-am moștenit-o. Numai drăcușorii și dorul de ducă.

Până se instaura pacea în casă, treceau câteva zile bunișoare. Cu toate astea, am fost un copil plus-que-fericit lângă părinți. Atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Mi-era destul să-i aud (strigând sau glumind) din camera de alături și adormeam fără grijă, fosăind pe-o pernă brodată- zestrea mamei – și încălzită pe la spate de un covor din lână, cu bujori.

Azi, când nu mai merg cu tata alături, pe un drum de sat, parcă m-aș mai naște o dată.

Și, cu toată rușinea copilului sovietic, m-aș fi lăsat din nou plimbată goală, printre lumânări aprinse, de jumătate de sat din centrul Moldovei și de altă jumătate de sat de la nordul Moldovei. De brațele muncitoare ale unor oameni simpli, de sat, care au îndrăznit să boteze în mare taină o copilă pe care tat-su o împungea mai târziu, mergând pe un drum de țară:

Spune, Lilia, hristosonvet!

Histos a înviat!

Autor:

destinul unui blog

5 gânduri despre „Hristosonvet!

    1. Adevărat a înviat! Dulcele dor de casă, cele sfinte și aducătoare de liniște și împăcare. Dor să știu că, amuianî tăticu mă ia de mână să călătorim pădurea și viața toată, groaza dușmanilor și liniștea noastră.
      Sărbători luminate, Lilia!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s