Publicat în Povestea de vineri

Serile Pandorei (II)

Dirck_de_quade_van_ravensteyn,_venere_a_cavallo_di_un_satiro,_1589-1608_ca._(praga)Sunt urât ca un satir. Mic de statură, acoperit cu păr din tălpi până în creștet și cu un cap mare, din cauza floacelor ce-mi cresc blestemat de repede. Singurul meu noroc e că m-am născut în Moldova. Raiul satirilor. Cu zâne și nimfe la tot pasul. Nu-ți rămâne decât să le vânezi. Și sunt nevoit s-o fac mereu, pentru că multe dintre ele preferă să se metamorfozeze în dafin, măslin sau trestie, decât să mă lase să le ating carnea. Dar tot îmi pică și mie câte ceva, dacă știu să mă folosesc de situație și de limbă. Șansa mă așteaptă acolo unde bărbații frumoși uită să le mai spună zânelor cât sunt de frumoase. Atunci, hop! apar și eu.

Te-ai așezat pe locul meu și ai ridicat capacul calculatorului. În următoarea secundă m-ai uitat. Am rămas atât de uluit de ingratitudinea ta, încât nu știam dacă mă supăr sau să profit de situație și să te privesc, căci aveam ce admira. Puteam să-ți trag niște fotografii cu bliț, tot nu erai să reacționezi. Era mai jignitor decât o fugă. Mai penibil decât un refuz. Contextul era cu totul împotriva mea și, culmea, nu-mi puteam folosi nici măcar limba. Tăcerea ta concentrată descuraja chiar și un ospătar. Ce-mi rămânea să fac?

Ți-am privit gambele goale până la genunchi. Am urcat cu privirea mai sus și mi-am imaginat căldura coapselor mele, rămasă în materia scaunului și care îți încălzea acum ție fesele. Ți-am deschis nasturii până la buric și m-am apucat să-ți frec sfârcurile. Devenii o păpușă vie, la cheremul meu. Nu te zbăteai, nu te împotriveai. Contrar așteptărilor mele, în loc să mă inhibe indiferența ta, ea începu să mă tulbure în chip neașteptat. Nu pricepeam ce mă încingea mai tare: lipsa totală a opoziției, pe care o gustam pentru prima oară sau contrastul amețitor dintre albeața feciorelnică a corpului tău și mâinile mele păroase și dezmățate. Orice ar fi fost la mijloc, mă zvârcoleam pe scaun, încercând să-mi înăbuș un falnic început  de erecție.

-Vă rog! ai exclamat cu o mână în aer, fără să privești ospătarul care se apropia de noi. Luați comanda domnului din față. Plătesc tot ce poftește. Iar pentru mine, ca de obicei, un lapte rusesc.

Deci mă simțeai. Deci nu eram decor. Ce onoare…

Ospătarul dădu docil din cap, fără a scoate un cuvânt. Părea că îți cunoaște apucăturile, fiind răsplătit regește, de fiecare dată, pentru spontaneitate și discreție. Ai continuat să scrii febril în spatele capacului. Îți simțeam pulsul și respirația în fiecare silabă tipărită. Erai în transă ca o pianistă.

În zadar am comandat cu voce tare prăjiturile pe care îmi părea că o femeie ca tine le-ar alege, tu n-ai auzit nimic. Sau te-ai făcut într-o ureche. Am rămas încă un sfert de oră cu ochii pe chipul tău. Te-am întins pe buric peste toate prăjiturile cu cremă de pe măsuța mea, ca să termin cu o vișină turtită între omoplați, iar tu continuai să scrii, imperturbabilă.

Indiferența ta triumfătoare mă împinse săgeată spre culmile excitației. Nu mai aveam cu ce respira. Trebuia urgent să mă retrag și să-mi vin în fire. Am chemat ospătarul. Mai întâi s-a opus să plătesc consumația, « doamna a spus că vă face cinste, nu pot să accept », dar i-am pus ferm în mână paralele și un bilețel pentru tine. « Sper că v-au revenit ideile și mai ales,  că ceea ce scrieți e la fel de captivant, cum ați fost dvs pentru mine în seara asta ». Am alăturat un email, destinat corespondențelor frivole (da, nu strică deloc) și am mers să caut o aventură palpabilă. Știam deja că în seara ceea, coechipiera de pat va purta o bluză încheiată la toți nasturii.

Nu m-am mirat că mi-ai răspuns. M-am mirat doar că ai făcut-o de pe un mail inventat, ca al meu. Primul nostru punct comun? Mă gâdila plăcut sămânța acestei idei necurate, chiar dacă chipul tău absent de pe terasă nu-mi promitea prea multe în viața reală.

« Îmi pare rău pentru indiferența și pentru obrăznicia mea temporară. Vă sunt recunoscătoare pentru generozitatea cu care mi-ați cedat locul. Drept recompensă aș dori să vă invit la o cină, în orice local doriți, oricând poftiți.

« Pentru o cină, răspunsul este negativ. Pentru o ședință erotică – în orice local doriți, când poftiți”.

« Ia te uită ce viteaz îmi ești. Mă scuzi, nu-mi amintesc deloc cum arăți. Trimite-mi o poză»

O nimfă cere poza satirului? Minune sau blestem?

« Vreți să vedeți dacă sunt suficient de fotogenic pentru o poză de nuntă? Dar eu nu v-am cerut mâna și inima, ci sutienul și chiloții. P.S. tutuiala nu se cumpără, se merită»

Mi-ai dat întâlnire lângă bustul scriitorului care a spus: Ai fost un prost. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubești. Și atunci bănuiala mea că ai fi profesoară de limbă și literatură română a prins cheag. Îmi verificasem compulsiv mesajele anterioare, până la ultima literă. Puteam intui gradul tău de excitație în funcție de greșelile pe care le comisesem. Mi-ar fi plăcut să mă recompensezi. Mă seducea rolul de eminent și alesul clasei.

Ne înțelesesem să te aștept pe banca din fața lui Eliade. Urma să te apropii din spate. Ce mai sunt și copilăriile astea? m-am întrebat în prima instanță. Dar m-ai convins. Ideea ta îmi dădea un avantaj. Apropiindu-te din spate, câștigam câteva minute lângă tine, înainte să-mi vezi sluțenia și să fugi de mine ca celelalte nimfe. Zici că mirosul partenerului contează mai mult decât chipul? Să vedem. 

« Am să te miros de la ceafa spre gât, mi-ai scris, iar tu vei avea ocazia să simți mirosul obrazului meu. Dacă e da, pentru ambii, începem să fredonăm Sanie cu zurgălăi.

« Apreciez umorul. Și dacă nu se întâmplă minunea? intervin prudent. Să știi că nu e necesar să-mi tragi o palmă. Să mi-o întinzi doar, ca să ți-o sărut de adio».

Se vede că o dată la patru ani și satirii au noroc. Nu ne-au trebuit decât cinci secunde ca să înțelegem că dacă continuam să ne adulmecăm, riscam să ne zboare bulendrele pe capetele clasicilor. În ce mă privește îmi făceam deja griji pentru reputația ta de profesoară de română.

Când mă duceai de mână, cu pas alert și râdeai ghiduș, nu puteam să cred că-mi țineam fericirea între dinți. O nimfă să mă tragă de mână, după ea, spre un pat desfăcut?

Mă înșelam. Era o canapea de piele. Cea mai apropiată canapea de lângă Aleea Clasicilor. Apartamentul se afla într-o curte dosită din spatele Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu. Etajul doi. Răcoare ademenitoare pe scări. În antreu, un pian. Pe el, cinci rodii pe un platou uriaș. Abia atunci mi-am dat seama că uitasem ambii de Sania cu zurgălăi.

M-ai condus într-un salon spațios, cu pereți înalți, parchet vechi, câteva dulapuri gigantice burdușite cu cărți și enciclopedii, iar în mijloc o masă grea de stejar, cu lampă verde. Alături ne aștepta o canapea din piele maro, roasă pe brațe de coatele vreunui academician.

Ți-ai sprijinit fesele de colțul mesei și ți-ai desfăcut picioarele. Se-nserase brusc în cameră și în mintea mea. Ochii mi s-au înfipt în carnea încinsă, de sub stratul de dantelă bej.

Văzând că ezit buimac, m-ai întrebat:

-Vrei să cântăm mai întâi Sanie cu zurgălăi?

Nu. Eu jinduiam după un alt repertoriu, interpretat la patru mâini și pe două voci.

Și abia când am priceput că scoica era pe cale să se închidă, m-am repezit spre masă și mi-am înfipt fața între coapsele tale.

Nu a fost deloc ca în fantasmul cu prăjiturile din patiserie. Cărțile din camera academicianului se transformaseră dintr-odată în crengi, rădăcini și iederă, mișcându-se și împletindu-se într-o pădure deasă, noduroasă, necunoscută. Aruncasem amândoi busolele, deciși să ne rătăcim în masa de țesut haotic. Dacă dădeam de naiba, de divinitate, sau de neant, puțin ne păsa! Înaintam unul în altul cu o sălbăticie îndârjită, cu o lăcomie dezlănțuită, cu o disperare dulce, până la uitare, până la pierdere de sine, până la praful punctului final.

Peste două ore ne aflam pe terasa patiseriei unde ne văzusem pentru prima oară. Ne-am băut tăcuți cafelele (tu cu lapte, eu fără). Nu m-am abținut să remarc:

-Porți cămașa de atunci. E ceva legat de metoda de care îmi vorbeai?

-Nu. Am vrut să-ți duc povestea până la capăt. Ca să nu rămână doar în închipuirea ta. Să nu te chinuie aiurea.

Te-ai ridicat. Mi-ai întins palma, de parcă eram la închiderea solemnă a unui congres și ai spus cu o voce schimbată:

-Mă scuzi, nu mai pot rămâne. Numai bine!

Ai lăsat bani lângă ceșcuța de cafea și ai plecat. M-ai lăsat cu un sentiment nemaitrăit până atunci. Aveam senzația că m-ai cumpărat, ca pe un lapte rusesc, ca pe o poveste nouă. Încă nu-mi dădeam seama dacă era o ofensă sau un dar.

Mi-a rămas pe câteva clipe în minte imaginea mâinii tale întinse. O mână cu vene proeminente, viorii, ramificate ca niște rădăcini. Îți eram recunoscător că m-ai lăsat să te prind în jocul nostru erotic, dus până la capătul plăcerilor, făcându-mă să uit pentru un timp de tristul meu complex legat de copaci, nimfe și fugă…

Când sunt satisfăcut ca un prunc, caut cerul cu ochii. Pe semne că e reflexul omului fericit care vrea să mulțumească cerului pentru starea lui de împlinire. Sau poate că e doar un ecou îndepărtat, legat de o stare din copilărie. Cine știe, poate că mama mă alăpta pe un prag, sub un cer înstelat de august și de atunci mi se trage obiceiul de a căuta astrele cu ochii, după o alăptare copioasă. Tocmai în luna cu cele mai multe stele căzătoare. Tot atât de sclipitoare și scurte ca pasiunile de-o seară.

După ce ai plecat m-am apucat să caut luna pe cer. Mă așteptam s-o văd plină, ca un punct mare și gras a ceea ce tocmai trăisem cu tine. Dar ea era subțire ca o virgulă. O virgulă de aur.

(continuare în următoarea vineri)

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s