Publicat în Copilărie sovietică

Ispita

Mâca nu spunea niciodată că un om a murit.
Spunea așa:
„Când a închis ochii bunel-tu…”
Sau așa:
„Ai să vezi tu, fa Lili, când o să mâncați colaci calzi…”
„S-o prăpadit bietul om în două zile…”
„S-o stins ca lumânarea…”
„Când am dat de dânsul era țapăn”.
„L-am dus la groapă”.
„O venit popa să-l cânte…”

Mustoasa limbă țărănească… Respectuoasă față de omul plecat. Omul, care în sat nu a fost niciodată o simplă statistică.

Oamenii de la Nistru mai spuneau (o dată la zece ani, ce-i drept) „s-a înecat”, dar niciodată, ni-cio-da-tă n-am auzit „s-a spânzurat”. De verbul ăsta am aflat mult mai târziu, din cărți. La școală. Despre asta am ajuns să scriu la maturitate, în cartea „Bocete de nuntă”. Și nu e ficțiune, din păcate. Pentru că, în ultima vreme, spânzuratul la moldoveni a devenit un cuvânt înfricoșător de curent.

Azi dimineață iar am ajuns la un caz cu funie. Întrebam (pe cât de delicat mă duce capul) care au fost cauzele (măcar cele care au putut fi identificate de cei mai apropiați oameni). Pentru că o femeie tânără, sănătoasă și frumoasă, revenită din Grecia, nu de bucurie s-o…
-Cum ai spus? mai întreb o dată, ca baba surdă.
-Cum… cum… repeta jenată vocea. S-o aninat.

S-o aninat…

***

De la mâca am început și cu ea am să închei.

Un om începe să se gândească la nebunii doar când știe că nu mai trebuiește nimănui. Nici gol, nici îmbrăcat. Nici sărac, nici bogat. Nici faimos, nici anonim. Dar a fost vreodată? A trebuit cuiva? L-a primit vreodată cineva cum este? Desigur. Când? Măcar în copilărie.

Fericit sau nefericit, omul are nevoie de alt om, spuneau anticii.

Aproape fiecare dintre noi a avut câte o bunică, mamă, nană sau mătușă… care a făcut lucruri, din cele care niciodată nimeni n-o să le mai facă pentru noi. Și asta pe vremea când tot ce aveam noi să le oferim erau doar mucii. Soiul ăsta de sacrificii, de iubire totală, de dăruire nemăsurată, începând cu sculatul la 4 dimineața (de-i frig, de ninge, de tună sau scapără) și până la povestea de seară, când adormeam cu burduhanul plin de plăcinte plamadite și făcute de ele, pe cuptorașul cald, cu focul tot făcut de ele…

Soiul ăsta de sacrificiu, la care revenim azi numai în amintiri, se numește iubire. Restul e aiureală, fum și pierdere de timp. Nu-i sacrificiu, nu-i iubire. Și atunci suntem condamnați.

Și mă gândeam, azi dimineață, după discuție, că dacă mai avem în noi un gram de imunitate față de funie, apoi numai pentru că ne mai hrănim cu gândul că cineva ne-a iubit odată. Foarte tare. Nemăsurat. Până la extenuare și uitare de sine. Până la lacrimi amare.

Dar noi? Oare noi știm să iubim ca ei? Care din amintirile copiilor și nepoților noștri îi vor feri de ispita funiei?

Autor:

destinul unui blog

2 gânduri despre „Ispita

  1. Scurt e drumul unora … dupa povestirea asta zic da sa mai vad ce mai ai pe aici ca demultisor nu am intrat direct pe blog. Stii care a fost prima povestire pe care am deschis-o dupa asta? Valentin …

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s