Publicat în Copilărie sovietică

Ograda cu țol vărgat

Ori de câte ori mi-e rău sau mi-e frică, îmi apare o imagine veche în cap. Numai ea e capabilă să funcționeze ca un calmant eficient și instant.

Într-o zi de mai, mă întorceam de la școală. Eram încă în primară, încă la Strășeni. Urcam un deal abrupt, plin de ogrăzi mici, cu portițe joase, de lemn. La jumătatea dealului m-am oprit să-mi trag sufletul. M-am sprijinit de un gard, prin care puteai trage cu ochiul. Fiind copil curios, asta și am făcut. Ograda era pustie, doar o umbră de nuc, sub care cineva plantă un scaun lung, de mărimea unui țol desfăcut. Era răcoare și liniște de țară. Iar scaunul cela parcă era vrăjit. Abia aștepta să împingi portița și să te odihnești în compania lui. Țolișorul vărgat era luminat de câteva pete solare… atât.

Ori de câte ori sunt obosită, lehămetită, iritată… știu că undeva mă așteaptă un țol la umbra unui nuc. Cu putere magică.

Reclame

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s