Publicat în Cimitirul albastru, Copilărie sovietică

Mâca Rândunica

randunica1

Cum intram pe poarta bunicii, prima întrebare după bună ziua era:

-Mâca, da cuibul e plin?

Cuibul cela… of, cuibul cela! De câte ori îmi încălzea el visurile, în lungile și geroasele nopți de iarnă. De câte ori îmi apărea el, așa, din senin, într-un colțișor de suflet, ca norocul nesperat, ce te binecuvântează cu belșug de lumină, seninătate și căldură. Ș-apoi, nu era el chiar un cuib ca celelalte, ci făcut parcă din două părți gemene. Două leagăne, împletite și întărite cu movilițe de glod amestecate cu apa Nistrului, apa ceea curgătoare, mișcătoare, dulce, venită de departe, de pe tâmpla unui munte și care-mi cunoștea atât de bine pielea și harțagul.

Cum vedeam baticul alb al mâcăi, topindu-se în ramurile de viță-de-vie din gradină, ce se cereau mereu legate și priponite de haragi, eu mă mutam de la colțul meu de joacă și mă puneam la pândă, sub cuib,  lângă alți trei concurenți. Trei motani scărmănați din mahala noastră mică și voinică: motanul babei Manea, pisica babei Marușca și cotoiul babei Vasilița. Dar lasă că nici rândunica ceea nu se trăgea dintr-un neam prost, căci își făcu cuibul pe cel mai înalt perete al casei. Un lucru totuși nu l-a prevăzut, sărmana. Pragul. Of, pragul cela albastru ce împărțea peretele în două și pe care-l ridicau oamenii cuminți și de treabă. De unde să știe, biata, că și oamenii au pui, iar puii ceia, chiar dacă nu pot zbura până la cuibul ei, fac ce fac și se apucă de nebunii, crescute și dospite în căpșoare lor, cu mai mulți creți decât minte.

Un scaun îmi trebuia, nu mai mult. Un scaun pe care să mă sui și să-mi împlinesc pofta.

Dar numai aduc din casa mare unul și numai prind să mă sprijin de cleampa ușii ca să-mi mut piciorul pe scaun, apare rândunica-mamă… și, cum mă vede, scapă sărmana din cioc, tot ce adusese. Și pornește atunci un tămbălău, de sa te ferească Măiculița lui Dumnezeu!!! Mai întâi prinde a forfeca aerul de-asupra creților mei, de credeam că amuș-amuș mi-i taie pe toți cu coada. La ciripitul ei disperat au apărut altele două și se reped spre complicii mei. Motârlanii se refugiază dezamăgiți mai spre umbră, dar acolo dau de câinele gospodăriei, care stârnește o hămăială, de mai mare dragul.

Și atunci baticul alb, care știe cum respiră și cum scârțâie fiecare firicel de troscot din ogradă, prinde a striga din gradină:

-Liliaaa! Vino la mine chiar amu!

-Ce, mâc-ăi? Ce s-a întâmplat?

Mâca îmi măsoară, din creștet până în tălpile desculțe, talentul de actriță, « ia drăcșor de copchil, uite cum încearcă să mă învârtească».

-Ce-i cu fața ta?

-Da ce-i cu dânsa, mâca?

-D-apoi nu mi-ai venit din oraș cu fața curată și acum e plină de pistrui? Nu cumva te-ai băgat la cuib?

-Ei, mâcă… Parcă ajung eu până la cuib? Ia uite ce-s mititică.

Of, sfintele și dulcile minciunele din copilărie! Și blânzii ochi ai mâcăi…

Dar pistruii…

Mare treaba cu pistruii ceia. Lasă că am văzut eu pistruiați și la oraș, care în viața lor n-au speriat o rândunică.

Reclame

Autor:

destinul unui blog

4 gânduri despre „Mâca Rândunica

  1. Apropo, de puii menționați de tine, Socriță, pe puii mei (2 ficiori din 2 căsătorii care mai de care stufoși sub braț) i-am înțărcat cu garsionere la „prima casă”, apăi să-și plătească ratele… avansul a fost de la mine, în fine, acum îmi fac pofta pe scaun! Ce naiba! Aici în Ardeal îi baiul că greu îi trimiți pe pui să zboare. :)))))))))

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s