Publicat în Cimitirul albastru

Cimitirul albastru 4. Vasea

71
Fragment La Primavera, Botticelli

Sfârșitul lui tragic s-a tras de la un kilogram de pătlăgele, crescute chiar de el, în sera lui (noi ziceam tepliță, pe vremuri). Eu, în schimb, aveam amintiri spumoase în teplița lui, din simplu motiv că mama avea obiceiul să mă scalde acolo, printre pătlăgele, când veneam la mâca în vacanța și era încă răcoare afară. Așa că îmi stă și acum în nas mirosul intens de pământ umed și cald, de răsadul de pătlăgică și de bule parfumate de la șamponul pentru copii Crea-crea.

Dar să ne întoarcem la flăcăul care avea grijă de teplița în care creșteau cele mai dulci și cărnoase roșii din mahala și pe care le ducea la Soroca, la piață, cu bicicleta.

Nu mai era chiar tinerel și nici nu prea se gândea la fete, căci tocmai trecuse printr-o nuntă destrămată și-i ieșise pe ochi toată socoteala. În plină zi de cununie, brusc, fu parcă înțepat de un bondar drept de fund. Îi lăsă pe toți în fața altarului și fugi la Nistru să se înece. Scurt, clar și convingător pentru toți nuntașii, care alergau din urma lui cu lumânările, prosoapele și icoana, ca să-l scoată, pe prost, din păcat. Mireasa plângea de se hurducau toate florile din coroniță, nănașa se crucea, nănașul îl trăgea din apă.

-Nu mă-nsor și gata! Mă-nec! Striga mirele, fără 5 minute cununat.

-D-apoi cine te-a pus cu de-a sila, măi nebunule?

-Amu de-amu nimeni, a strigat Vasea din Nistru, cu pantalonii uzi până la brâu.

Mâca a bocit o săptămână. De duminică până în altă duminică, când a înseninat-o un gând.

-L-o vrăjit cineva! Precis! Că nu poți avea șapte copii normali la cap, iar ultimul, nenormal, să te facă de râs în halul asta. Hotărât că l-o vrăjit altă mândră!

Știa ce știa inima ei de mamă… Cu o săptămână înainte de circul de pe Nistru, într-adevăr Vasea întâlni la piață, pe cea, căreia îi puse în coș nu numai kilul de pătlăgele, ci și inima lui. Și ea a luat-o și naiba știe ce a făcut cu dânsa, că nu degeaba s-a pornit el s-o caute la fundul Nistrului.

Peste vreo jumătate de an, când s-au mai limpezit apele tulburi ale Nistrului, iacătă-l pe Vasile cu mândra la poartă.

Și ce mai mândră! Mâca scăpă de câteva ori sapa în buruian. Apoi începu să-l bocească, ca pe mort. Cu intuiția mea de nepoată, cam simt ce gânduri îi apăsau inima. Să mă ierte mucenicii de pe zidurile catedralelor, dar precis că a gândit așa: Mai bine se-neca în Nistru, decât să ajung să-l văd însurat cu podoaba asta!

Podoaba însă era foarte departe de podoabă. Iar Eros, de asta umblă cu săgeata și ochii legați, ca să-și bată joc de soacrele mari, prin alegerea impusă flăcăilor.

Iubirea lui era mică, rotundă, fără gât, fără talie, un soi de polobocică cocoțată pe talpă groasă cu toc. Boită strident, nas cartoafă, zavifkă proaspătă. Și ca să fie circul complet, se vedea cu ochiul liber că era mai bătrână decât el cu vreo două cincinale și câteva săptămâni, lucru ce pe vremea ceea era considerat un păcat-răspăcat.

Cireșica de pe șapitoul circului era că mândra zâmbea mereu, aiurea, fără motiv, de parcă o gâdila cineva cu paiul subsuori. Iar el era mort copt după ștrengăriță…

Și cu cât ea râdea mai mult, cu atât mâca plângea mai aprig.

Să mă ierte mâca, dar eu tot râdeam.  

Vedeam totul ca o comedie strașnic de romantică, de pe malul Nistrului…

Niciodată nu mai văzusem un cuplu mai infantil decât ăștia doi, pe cuvântul meu de octombrică în vacanță.

Niciodată nu mai văzusem până atunci cum se cuprind și se pupă doi adulți, ziua în amiaza mare. Nici nu trebuia măcar să-i pândesc. Totul era pe față, ca pe ecran. Cinema, nu alta. Viața lor se compunea din papă, cacă și… pupici, mă rog. Iar faptul ce o dobora cu totul pe mâca era că hulubașii obișnuiau să facă amiaza. Într-un sat moldovenesc, chestiunea în sine scandaliza, căci în orice gospodărie puteai găsi ușor de lucru chiar și la umbră. Amiaza făceau numai copiii de țâță și putorile.

Din ziua când o adusese, începu să degradeze și teplița… Dacă nu-i roadă nu-s vânzări, dacă nu-s vânzări nu-s bani.

E foarte romantic să vezi un cuplu ce se iubește duios, ca doi copii. Dar pentru așa un privilegiu, măcar unul trebuie să fie bogat bocnă sau să aibă părinți bogați. Or, nici unul, nici altul nu-i avea. Nu pot zice că dragostea lor copilărească a murit în clipa în care mâca i-a alungat după poartă, dar nici nu pot zice că au mai cunoscut în viața lor un cuibușor de nebunii atât de comod ca la mâca.

Timpul însă nu cruță nimic. În primul rând iubirile infantile.

Peste un timp, viața boemă i-a ieșit lui Vasea pe ochi. Îi reveni și dragostea de pătlăgele… Dar era târziu. În scurt timp se îmbolnăvi și muri.

Mândra, la fel de zâmbitoare, s-a măritat cu un flăcău mai crud cu câteva primăveri. Genul de cârlănaș neprihănit care se dă în vânt după femei coapte, cu aere de fetiță.

Ca în filme.  

Reclame

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s