Cimitirul albastru 1. Clava

Cuptorul mâcăi era tapetat cu afișe de filme sovietice. Asta pentru că sora mai mare a mamei, tio’ Clava, lucra la club și proiecta filme, în fiecare sâmbătă.

În toiul verii și al vacanței, cuptorul era al meu, cu tot cu afișele sale și cu mirosul lor special de tipografie, pe care, dacă l-aș adulmeca acum, aș izbucni în plâns. Aromele copilăriei mele de pe Nistru cunosc cele mai scurte cărărușe către inima mea.

Pe atunci încă nu știam că pereții cuptorului formau anticamera culturii mele generale. Încă nu știam că mulți actori de pe afișe, care-mi păreau de-a dreptul caraghioși în desenele celea sărace în culori, au ridicat premii internaționale, printre care și Oscarul. Că veni vorba de cultură, curios îmi pare că într-o casă bătrânească, de pe malul Nistrului, pe lângă icoane, se mai găsea și câte o reproducere de-a lui Vasnețov, încadrată în ramă grea, de lemn. Și pentru că era spânzurată chiar pe peretele din fața bufetului, orice farfurie de borș era mâncată cu ochii înfipți în destinul tragic al Alionușkăi. Iar mai jos, prinse în piuneze, se perindau, rând pe rând, destine muzicale, în frunte cu ABBA…

Într-o vară, ultima vară din copilăria mea inocentă, tio’ Clava începu să se țină tot mai des de ceafă. O chinuiau dureri strașnice. O văd și acum în fața mea, cum intra în casă, trăgând fără putere de clanța ușii, cum se așeza pe scaunul de lângă cuier și își prindea capul între mâini.

-Unge-te pe la tâmple cu zviozdocikă, fa Clava, o îndemna mâca, oftând. Poate te-a lăsa…

-Mamă, eu put din cap până în pantofi a zviozdocikă. Nu ajută.

-Du-te, fa, și te cată la medic.

-N-am când. După lucru trebuie să alerg la club. Lilia, vii deseară cu mine? Ai să mă ajuți să vând bilete.

Cum să nu? Mi-am clătit iute tălpile în lighean (vara alergam desculță), mi-am tras bananele* pe coapse, unu, ca să nu mă sugă țânțarii, doi, pentru că aveau buzunare (iar eu chiteam să am unde îngrămădi banii) și peste o oră, mergeam țanțoș lângă tio’ Clava, spre clubul satului.

Când mă ținea de mână, parcă se mai înviora puțin. Se bucura strașnic când vreo gospodină, ieșită la poartă, o oprea cu:

-Ia ce-ți stă bine cu o fată alături, Clavă! Și cum îți mai seamănă copila asta! Zici că tu ai făcut-o, nu Marina.

Cu adevărat, îi semănam leit. Așa spuneau gurile satului, așa arăta oglinda. Dar mai evident ca toate era faptul că purtam amândouă aceiași ochi și același nas, pe care nu de la părinți i-am moștenit. Și dacă mi-ar spune mama acum, mai în glumă, mai în serios, ca tio’ Clava m-a născut, nu m-aș mira câtuși de puțin.

La club era deja forfotă mare. Se aduna lumea din timp: unii ca să mai tragă o țigară, alții ca să mai scuipe o vorbă două peste umăr, printre cojile de răsărită. Tio’ Clava pregătea pelicula pentru vizionare. O punea într-un dispozitiv special care depăna bobinele de la sfârșit la început. Așa veneau ele, de la Koneț**. Și plecau în următorul sat tot cu Konețul.

Și iată că vine momentul când îmi face semn să las lumea în sală.

Trece unul cu bilet, trece al doilea, celui de-al treilea caut să-i dau rest. Până adun kopeicile din buzunare, până număr, se furișează vreo zece în sală. Și tot așa. Unul plătește, zece intră. Sala plină, buzunarele goale. Până la urmă, au intrat toți buluc grămadă peste mine și a început filmul.

Cu așa nedreptate mă întâlneam pentru prima oară în viață. Și pentru că nu știam ce să fac, m-am apucat de plâns. Apoi m-am luat în mâini și am început să număr din nou și frenetic banii adunați, apoi oamenii din sală. Însă era prea întuneric și ei râdeau de mine, chipurile, ai văzut cum te-am frăierit noi?!.

Și așa mi-a stat de rușine… de nerușinarea lor, că m-am așezat pe scările ce duceau în cabina de unde se proiecta filmul și am început din nou să-mi înghit lacrimile. Greu mi se dădea prima lecție a injustiției. Nu puteam crede că de dragul distracției oamenii sunt gata să umilească un alt om.

După ce mi se umflaseră și ochii și nasul de atâta plâns, auzii în spate pașii lenți și prudenți ai mătușii. Cu o mână se ținea de capul sfâșiat de durere, cu alta de marginea scării, ca să nu cadă. Se așeză lângă mine, sprijinindu-se de un oftat prelung:

-De ce plângi, fa Lili?

-N-au plătit toți, răspund smiorcăită, cu mucii întinși până la cot. Au intrat buluc, ca oile.

Mătușa schiță un râs. Semi-blajin, semi-ironic. Îl regăsesc uneori în oglindă.

-Ca oile, spui… Ei și?

-Cum ei și? De unde să luam acum bani, ca să plătim pentru toți?

Nu mă auzea probabil. Prea o măcina durerea din craniu. Spuse cu totul altceva:

-Oile astea… au nevoie de filme. Bine că vin.

Am privit-o nedumerită. În întuneric, peste fața ei crispată, alergau în galop luminile ecranului. Brusc, închise ochii și își acoperi urechile cu palmele. Nu suporta nici lumina, nici sunet.

Peste trei zile, tio’ Clava zăcea lată în sicriu. N-o mai durea capul.

Mă durea însă pe mine. De la bocetele din ogradă.

Ce contenesc până azi.

De 30 de ani.

 

*Banane- pantaloni până mai jos de genunchi

**Koneț (ru) – sfârșit

8