Publicat în C'est la vie, Povestea de vineri

Cutremur de icoane

Edward_Poynter_-_The_Visions_of_Endymion,_1913

Intr-o noapte de vara, ramasa singura acasa – buneii chiuiau la o nunta -, sora tatei dormea linistit si harnic, sforaind pe-o nara, printre perne din pene de gasca. Brusc, in crucea noptii, dinspre casa cea mare se auzi o explozie.

In tacerea casei, plantata intr-o vale adanca de sat, departe de forfota oraseneasca, bubuitura capatase ecouri strasnice. Cazuse, facandu-se tandari, cea mai mare icoana din casa.

In timp ce matusa imi povestea intamplarea, cu sufletul si ochii bulbucati de emotie, doar un gand se zbatea in craniul meu: si daca cadea in capul cuiva? Pentru ca, colac peste potarniche, sub icoana se afla un scaun. Nu-i asa ca-i ridicol sa mori de o icoana ranita?

Uitasem cu totul de spovedania ei pana am ajuns sa fiu martora unei patanii asemanatoare, intr-o biserica din Grecia.

La botezul nepoatei, in toiul slujbei, fiica-mii ii cazuse in cap o candela. Si pentru ca era in bratele lui taica-sau, iar candela cat un ceaunas inzorzonat, ulei a fost destul pentru ambii. Cat le stergeam pletele murate in uleiul binecuvantat, ma alinam cu gandul ca putea fi mai rau si ii multumeam providentei ca nu se sparse vreo icoana de capetele lor. Ma tem sa-mi inchipui ce simtise atunci soacra-mea, dar cred ca i-au trecut prin minte lucruri si mai strasnice. Caci lucra chiar in biserica cu pricina si faptul de a se alege cu vreun nepot turtit de vreo icoana pe care o stergea zilnic… Sa ne fereasca Shakespeare de tragedii.

Exista oameni ca icoanele. Noi facem din ei icoane, iar lor nu le displace. Noi ii cataram sus, ii stergem de colb, le aprindem lumanari, le soptim rugaciuni, incredintati ca ei sunt mai buni decat noi. De mii de ori. Caci ei au mai multa rabdare, zambesc bland, cand noi injuram, au o vorba buna pentru fiecare, ii ajuta pe nevoiasi, aduna bani, salveaza vieti…

Dar rasare o zi, cand se intampla un fapt divers grav, nemaiauzit, nemaiintalnit, si… brusc, toate icoanele incep… a da glas. Ele judeca! Ele scuipa venin! Ele cer dreptate cu mana stanga pentru victima, iar cu dreapta potrivesc funia la gatul vinovatului. Inainte ca ticalosia sa fie dovedita…

Si atunci… ramai ca o cornuta in mijlocul drumului, clampanind din gene, incercand in zadar sa pricepi ce se intampla in lumea icoanelor.

Dupa ce iti mai revii, iti aduci aminte de-o vorba veche: si icoana, si lopata din acelasi lemn sunt facute.

De la o vreme incoace, cand intalnesc vreo creatura noua, careia ceata i-a agatat nimb de sfant pe scafarlie, eu incep sa ma tin departe de ea (si de ceata). Nu pentru ca m-as teme ca o sa-mi pice in cap, ca o icoana, ci… sa-i las sa-si duca zilele pana in mormant, crezand ca e sfanta. De dragul sfintiei sale ma tin departe. Caci ma cunosc bine. E de ajuns sa slobod un cuvant preacugetat ca sa-i fac sa tremure lemnul, numai bun de lopata.

Si pe urma…

Icoana nu face minuni pana nu-i pupata.

Dar pentru asta trebuieste o gloata.

Nota: Imaginea atasata e o pictura de Edward Poynter, The visions of Endymion, 1913. N-are treaba cu textul, e doar un moft nascut din lecturile mele recente, legate de mitologia greaca.

Reclame

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s