Publicat în C'est la vie

Superioritate

Eu nu prea imi lungesc drumurile de Craciun, ca port pe umeri cap nu oala, si stiu care e situatia prin gari, in ajunul sarbatorilor de iarna, dar cand stai prea mult cu nasul in carti, paradoxal, iti pierzi la un moment dat contactul cu realitatea. Si atunci cand capul o ia haisa, locul ii ia buricul, iar buricul meu cauta peripetii.

Mi s-a desteptat ochiul luciditatii doar cand al doilea zbor a fost anulat, chiar in timp ce ma pregateam sa pasesc pragul avionului, si nimeni nu imi mai garanta nimic. Nici macar Lufthansa. Nici al doilea zbor, nici amanare, nici cazare, nici…nici… intr-un musuroi de oameni cu valizele cat carul, cu familii cu cate 3-4-5 puradei, zvarcoleala, tipete si Jingle Bells neobosit.

Cand am inteles ca s-ar putea sa fac 5 ore de drum in picioare, intr-un tren aglomerat de suftele candide ca al meu, mi s-a deschis si al doilea ochi al luciditatii. Iar ochii luciditatii sunt reci.

Intr-un moment dat, in vagon – deja ca o cresa de copii, dar nu cu educatori, care isi stiu meseria, dar parinti care ii lasa de capul lor -, a urcat o femeie cu o fetita de vreo 3 ani si eu nici n-am bagat de seama cum mi-a sarit de pe buze „Doamne, nu mai suport atata copchilaraie”. In urmatorul moment am auzit: „Ne scuzati, va rog”.

De la inceput nu stiam ce sa fac: sa rad de tampenia mea (adica in Germania sa nu cunoasca lumea franceza?) sau sa las tandara sa-mi sara. Apoi am cantarit in minte tonalitatea vorbelor. Nu era nici umbra de ironie sau ofensa. In schimb, multa intelegere si smerenie. Genul cela de smerenie, sora cu intelepciunea. Vara dreapta cu superioritatea. Cea care te inspira, nu injoseste.

Si atunci am inteles ca aveam in fata cea mai inteligenta femeie, dintre toti oamenii, intalniti in ultimii 10 ani, pe care i-am crezut inteligenti, doar pentru ca citesc biblioteci de carti sau scriu carti.

Tot drumul pana la Innsbruck m-am intrebat curioasa, de ce nu am intalnit soiul asta de inteligenta la barbati. Nici in viata, nici prin carti. Nici la regi, nici la eroi… pentru ca intotdeauna se gasea cate o femeie (sora, mama, sotie, amanta) care la un moment le stergea, cu umilinta si intelegere, mucii.

Chiar si Ahile, marele erou al vremurilor, suparat pe Agamemnon pentru ca ii luase jucarica draga, a incetat sa se mai joace de-a razboiul. A chemat-o pe mamica Thetis si a inceput sa planga cu lacrimi, cat bobita de Chasselas, peste armura. Si nu mai era sa se prapadeasca Troia ceea, daca mamica nu aranja totul cu Zeus.

Cu smerenie si intelepciune.

Pentru feciorul rasiubit.

Eroul vremurilor.

Pictura de Jean-Auguste-Dominique Ingres, Zeus si Thetis, 1811.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s