Publicat în Copilărie sovietică

Zefir și mandarine

screen_5798495d12d42

Nu mă încumet să afirm că toate mamele sovietice coseau pentru odraslele lor deghizări de Anul Nou, a mea, însă, își petrecea câteva lungi seri de iarnă, cu acul în mână, la becul lui Ilici.

Mama era tânără, harnică, cu imaginație și cu un puternic simț al sacrificiului și al responsabilității. Un noroc pe care fata mea nu l-a avut, dat fiind că eu sunt lenoasă (a se citi emancipată) și trăiesc într-o țară unde sacrificiile materne au devenit demult prejudecăți ridicole. Dacă mai punem la socoteală și aspectul economic, te costă mai puțin să cumperi totul gata și de unică folosință. Generații întregi de aici au crescut pe lucruri strălucitoare, ieftine și numai bune de aruncat a doua zi de revelion. Abia acum se trezește o nouă generație, un nou vlăstar (însuflețit de ecologiștii, din ce în ce mai isterici) care propovăduiește economia și discernământul în apucăturile de consum patologic. Așadar, oricât de incredibil ar părea, oamenii printre care trăiesc acum, se cotilesc încetișor spre mentalitatea pe care o aveau mamele noastre (de voie sau nevoie, prin anii ’70-’80), recunoscută azi ca mentalitate sănătoasă. Orice firicel de ață, petic de pânză, piele, nasture era strâns cu grijă în cutii reutilizate, de Ivasi, și păstrat cu parcimonie în sertărașul bufetului. Iar jucăriile, hainele, mobila și încălțămintea erau duse la reparație de câteva ori, înainte de a fi depuse la gunoiște și numai după ce au fost epuizate toate șansele de recuperare.

Revenind la rutina din ajunul Revelionului.

Mama se căznea să-mi coase rochii cu sclipici, deși nu era croitoreasă. Nu știu cum făcea, dar izbutea mereu să ducă la bun sfârșit tot ce avea în cap. Îmi aduc aminte că pentru un revelion îmi croise rochia dintr-un cearșaf vechi. Cum a făcut să înălbească pânza ceea răsspălată și s-o scrobească de mă dureau ochii de la albul cela sclipitor, mă întreb și azi? Și multe alte lucruri, pe lângă răbdarea și îndemânarea ei în a le orândui pe toate, având în preajmă și un copil de țâță, pofticios și solicitant.

Nu-mi amintesc dacă rochia dalbă m-a făcut fericită, dar știu precis că dacă nu era să fiu ca alții, tot atât de scrobiți, străluciți și linși de mamele lor, probabil că era să trag un pui de bocet deasupra pachetului cu zefir și mandarine. Sau nu. Nu se știe. Mama însă a înlăturat orice risc. De la ciupicii albi, cusuți cu fir de argint, până la cununița din vârful cârlionților mei rebeli, pe care tronau cioburi mărunțite de jucării pentru brad, pisate cu ciocănașul (din nou economie creativă).

Mă întreb azi, după câteva decenii, la minte coaptă, în câteva țări: Au servit oare la ceva sacrificiile mamelor noastre? Nu e oare prea simplu să le anulăm dintr-un moft sau modă adusă de Zephyr, de peste mări și zări străine? Oare chiar numai puterea de cumpărare confortabilă ne dă dreptul să ne credem mai deștepți? Să fie chiar atât de simplu? Nu e prea de suprafață judecata, nu prea pripite ne sunt concluziile?

Serile lungi de iarnă, cu acul într-o mână și cu ochii pe un sugar, nu constituie oare o probă de iubire? Sau poate, de vreme ce nu a fost sigilată cu un te iubesc, n-a mai fost iubire?

Dacă desfacem umbrela minții și căscăm binișor ochii, nu-i așa ca iubirea, cuvânt în vânt, are doar câteva sinonime jalnice. În schimb, câte mii de forme îmbracă în fapte reale? O mie? Doua, trei? Il n’y a pas d’amour, il n’y a que des preuves d’amour, ne mai zădără Pierre Reverdy.

Mamele noastre făceau sacrificii pentru noi, fără să ne căptușească urechile cu teiubescuri.

Noi am devenit mai deștepți. Ciripim cu ușurință teiubescuri, numai, vă rugăm frumos, nu ne impuneți să facem și noi careva sacrificii. Pentru că viața e scurtă, iar sacrificiile înseamnă timp, răbdare, durere, lipsuri, empatie, prezență și responsabilitate. Într-un cuvânt, iubire dezinteresată. Năluca ceea pe care toți o cautăm cu disperare și, pentru că n-o găsim, umblăm ursuzi, zâmbim fals, scriem poeme, ne resemnăm sau ne sinucidem (indiferent dacă purtăm în cap o tiară cu diamante sau o coroniță cu cioburi ieftine).

Ne mirăm că nimeni nu e dispus să ne iubească așa cum ne vedem în oglindă – frumoși, liberi și unici – („niște putori și egoiști”, ar ofta bunicile noastre, care rodeau coajă de copaci pe timpuri inumane, iar ultima fărâmitură o băgau în gura copiilor lor umflați de foame). La prima ocazie sărim în capul generațiilor apuse, care chipurile nu știau să iubească corect, (des)considerându-le pe bunicile noastre nepricepute, care le sfătuiau pe mamele noastre să nu divorțeze la primul moft, dar uităm (de deștepți și grăbiți ce suntem) contextul istoric. Că după foamete și război, sate întregi rămâneau fără bărbați, în schimb, erau pline de văduve uscate de lacrimi și necaz, cu 7-8 copii pe laiță, care cereau de mâncare, fără a mai avea putere să scâncească. Orice cracă de izmană, chiar și beată sau brutală ca o lighioană (cine oare revenea sănătos la cap din război, după ce a ucis oameni?) cântărea mai mult decât un boț de aur curat în gospodărie. Nu pentru delicii trupești (de asta îți arde, când mor copii de foame?), ci pentru brațe puternice, care în sat erau (și mai sunt) vitale. Vă închipuiți poate că existau butonașe tactile și roboți de bucătărie, după lejancă? Nu m-ar mira dacă unii chiar așa cred, de vreme ce se apucă să judece și să răscroiască lumea, pilindu-și unghiile de plictiseală.

Trăim în vremea paradoxurilor și a judecăților mediocre.

Ne credem mai evoluați decât generațiile precedente. Găsim emancipat și cool, când o femeie modernă divorțează și devine damă de companie, amantă sau prostituată, în nobilul scop de a-și întreține copilul (mai rar, doi sau trei), în schimb, ne sufocăm de indignare, găsim scandalos, degradant și umilitor că bunicile noastre răbdau mendrele și apucăturile neortodoxe ale bărbaților reveniți din lupte (să nu uităm că, în mare parte, era vorba de sechelele psihologice, lăsate de război, nu de LSD și alte porcării încercate din plictiseală), tații copiilor lor, buneii noștri, pe care îi răbdau pentru a nu-și vedea copiii murind de foame și lipsuri. Căci a aduce lemne din pădure, a le descărca din căruță și a le despica, nu se face cu un click. A căra apă rece de la fântână pentru a spăla 8 copii nu se face cu un click.  A tăia o vită sau un porc nu se face cu un click. A săpa o fântână și a repara un acoperiș nu se face cu trei clickuri. Nici fânul din căruță nu-l descarci prin internet. Precum și multe alte treburi gospodărești grele, pe care corpurile și fundurile noastre firave (inclusiv ale multor bărbați de azi) deprinse cu fotoliile moi și calde, degetele noastre anemice, deprinse cu ecrane tactile, demuuuult nu mai sunt capabile să le înfăptuiască.

Fiecare generație de femei își are adevărurile sale. A disprețui și a nega adevărurile unei generații, fără a le înțelege, nu înseamnă evoluție, ci imaturitate, superficialitate și amăgire.

Nu poți construi ceva solid pe judecăți ușoare, de unică folosință.

Vine momentul crucial (la unii așa și nu mai vine) care te face să regândești din talpă niște lucruri, pentru a ajunge la esențial, la rădăcina care mai poate da niște roade târzii.

Așa am ajuns eu acum, la ai mei 40, să simt că ar trebui să încep multe lucruri din nou.  

Bunăoară, cum să învăț să fiu fericită doar cu zefir și mandarine. Sau cu trei alune.

Ca în copilărie.

Reclame

Autor:

destinul unui blog

2 gânduri despre „Zefir și mandarine

  1. Buna ziua, vreau sa va felicit cu un articol minunat ce ne-a trezit sentimente si emotii traite alta data… Sarbatori fericite ! Respect si admiratie pentru ceea ce scrieti !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s