Publicat în Creatie proprie

Scrisoarea

marea-Luati loc si scrieti, ordona cu voce seaca batrana din camera 6.

Era sigura ca ma voi supune. Asta am si facut. Lucrez de multi ani la azilul de batrani. Stiu bine ca tonul poruncitor nu inseamna decat o deznadejde bine disimulata.

Batrana incepu sa-mi dicteze:

„Bunul meu prieten… va scriu de pe Coasta de Azur, acolo unde ne-am intalnit prima oara, sub cerul pastelat, senin …”

Ridic ochii spre batrana, apoi spre geamul stropit de ploaie, dupa care putea deslusi siluetele triste ale blocurilor. Eram tot atat de aproape de Coasta, ca ursii albi de portocalele din Sicilia.

-Ma scuzati, intervin prudent, dar…

Batrana continua impasibila.

„… si straveziu, ca apa marii. Mai tineti minte albastrul demential care ne ametise mai puternic decat aroma narcisilor pe care ii purtam in plete?… „

Cu cat inaintam in text, cu atat vocea batranei se imblanzea, pe alocuri tremura, se stingea, apoi reinvia.

Am notat numele si adresa pe plic, am impaturit scrisoarea si eram gata sa ies pe usa, cand batrana isi relua totul poruncitor:

-Scrisoarea va ramane aici.

Am lipsit doua saptamaini. Imi luasem o vacanta. La intoarcere, colegii mi-au zis ca batrana din camera 6 a fost mutata la etajul 2. Asta insemna ca avea nevoie de o ingrijire medicala intensa.

Nu am coborat s-o vizitez. Nu ne lega decat o scrisoare falsa. Era o pacienta ca celelalte. Doar ca cele de la etajul meu aveau prioritate.

Intr-o dimineata, m-am retinut langa receptie. Cand eram gata sa plec, am auzit o voce tanara:

-Am o scrisoare pentru doamna M. O pot lasa la dvs?

M-am oprit uimita, recunoscand pe plic numele batranei cu voce poruncitoare.

Era pentru prima oara, in cele 6 luni de azil, cand primea o scrisoare de la cineva. Am luat-o grabnic si am urcat la etajul 2.

Cand am intrat in salonul alb, steril si luminos, batrana nici n-a clipit. Un cearsaf alb ii contura corpul uscat de mumie. Tinea ochii inchisi, desi nu dormea. Am soptit prudent:

-Aveti o scrisoare de la domnul V.

Pleoapele au prins a tremura, obrajii si-au schimbat brusc culoarea. Sufla din rasputeri:

-Cititi-o.

” … raza mea de soare, disparuta de atata amar de vreme… Sa uit? Cum sa uit? …”

Un zambet plapand ii inunda fata. Zambetul cela care te face sa te simti din nou tanara, frumoasa, dorita. Zambetul cela care-ti arata vesnicia pe cateva clipe…

” sa ma astepti tot acolo, pe plaja… vom merge de mana, cu pas visator, spre apusul aramiu si tainic ce se va oglindi in ochii nostri si in nisipul umed de sub picioare… „

Brusc, am simtit o aroma iute de narcisi in aer, rasuflarea calda a marii, doina indepartata a vesniciei.

-Inchideti storurile, porunci batrana.

Camera se scufunda in intuneric.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s