Hoțul

(exercițiu literar) 

 -E ultima ta șansă, Roy.

Oare ăsta e prețul pe care trebuia să-l plătească pentru a studia ? Ce ghinion pentru un tânăr refugiat.

 -Chinezul e dispus nu doar să-ți facă actele, ci și să-ți acopere toate cheltuielile. Nu vei avea altă grijă decât să stai zi și noapte în cele mai dotate laboratoare din Bruxelles, urmărind bacterii, viruși și…alte drăcovenii la microsop, ricană vocea în receptor. Adu-i vaza, Roy, și cu asta ți-ai asigurat viitorul. Doar un gest și un pic de curaj.

 *** 

Ușa apartamentului se deschise fără forțare. Se opri locului o clipă, apoi își ciuli urechile. Era o capcană ? Liniște. Vaza din porțelan turcoaz se înalta în fața lui, sprijinită de o mobilă neagră, ce-i  desena perfect conturul în semiobscurul antreului. Ghinion sau noroc ? Nu-i rămânea decât să întindă mâna și s-o ia. Toată operația nu-i luase decât câteva minute. Rămase însă cu mâna în aer. Îi păru că aude un suspin. Își ciuli din nou urechile. Suspinul venea de după o ușă întredeschisă. Făcu câțiva pași moi pe covorul ce se termina chiar lângă ușă. Zări prin crăpătura ei o jumătate de față, cu ochi semi-închiși. Curiozitatea fu mai puternică decât frica, făcându-l să împingă cu un deget ușa. În față i se deschise un tablou care, mai întâi îl surprinse, apoi îl tulbură. O tânără zăcea în pat, semiconștientă, mișcându-și uneori capul, ca pe un pendul greu, de la stânga la dreapta și invers.

În cameră mirosea a lăcrămioară răsuflată, iar pe noptieră zăceau împrăștiate câteva pastile, ca niște perle rupte dintr-o salbă. Tânărul se repezi spre pat și măsură pulsul de la încheietura mâinii. Se ridică apoi brusc în picioare, trecu o privire circulară prin cameră, reperă baia și reveni cu un lighean. Mută corpul pe partea stângă și îi provocă o vomă abundentă. Fata își recuperă temporar conștiența doar în momentele în care Roy îi trecea un ștergar umed și rece pe frunte, obraji, buze.

 -Cine sunteți ? murmura slăbită.

 „Aproape un hoț, domnișoară”

După ce le aranjă pe toate la locul lor, conchise satisfăcut și ironic în fața ușii: „Ne-am descurcat binișor și fără asistență medicală. Tras linia și adunat : O viață salvată pentru o vază furată”.  Dintr-odată, se lasă copleșit de o senzație stranie. Îi păru pentru o clipă că nu venise să fure, ci doar să facă o vizită. Oare unde-i dispăruse frica animalică ce îl măcina câteva săptămâni înainte de a ajunge aici ? Își îndreptă privirea spre fată. O privire avidă, de rămas bun :

 -Ce frumoasă ! Respiră adânc : Dar ce proastă.

Întinse din nou mâna spre vază. În razele oarbe ale serii, conturul ei aproape că nu se mai vedea. „Cum ? îi zburdă în cap întrebarea, tulburându-i sângele : Cum să-ți pui capăt zilelor când ai totul ?! Casă, masă, lucruri de valoare ! Mii de oameni luptă într-o mizerie crâncenă pentru dreptul de a trăi, dar ea…” Abia își stăpânea tremurul mâinilor. Rămase un timp țintuit locului. O voce interioară strigă în el de să-l asurzească :

 „Roy, înhață vaza și pleacă ! Acum ! Imediat ! Ce-ți păsa de o străină ? Pleacă !”

Respiră profund, de câteva ori, apoi simți cum valul de supărare cedează unui sentiment cuminte.

„Ce frumoasă e… N-am mai văzut buze ca ale ei. E fermecătoare chiar și când vomită. Oare ce culoare au ochii? Ce voce are ? Cum e când zâmbește, când e fericită, când dorește un bărbat ?”

O încrâncenare neînțeleasă puse stăpânire pe el. O nebunie ieșită din albie. Nu se mai recunoștea. Se repezi spre ușa dormitorului, apoi se întinse lângă fată. Camera se umplu de două răsuflări. Una calmă și lină. Alta precipitată și înflăcărată.

Roy nu-și putea rupe ochii de la obrazul fetei. Lunecă spre gât, spre umeri, zăbovi pe formă coapselor deslușită prin pătura subțire. „Corpul ăsta sublim putea să zacă acum înțepenit. Cum să-ți treacă prin minte să-l părăsești ? Hai, când ești urâtă, știrbă, bolnavă, saraca… e altă poveste. Dar aici… își trecu încă o dată privirea îmbătată de atâta frumusețe peste corpul fetei : o bijuterie de corp, un cadou nesperat nu doar pentru bărbați, dar și femei”. Simți cum îl arde o dorință, din ce în ce mai greu de stăpânit. Închise ferm ochii : „Calm-calm, oi fi eu un hoț lamentabil, dar nu un violator”. 

Fu trezit de două palme răsunătoare și o pereche de ochi verzi ca otrava :

 -Cine sunteți și ce căutați în patul meu ?

„Uite că s-a trezit și moarta”, apucă să gândească Roy înainte de a-și deschide ochii și dezlipi trupul de saltea. 

 -Chem poliția ! amenință fata.

 -Nu trebuie ! Fiți drăguță. Eu doar n-am chemat salvarea că să afle tot cartierul că ați făcut o tentativă de sinucidere ?

Fata îl privi buimacă, cu ochii împăienjeniți de întrebări. Îi reveneau, rând pe rând, imagini neclare din ajun. Pe față i se citeau neîncrederea și groaza. Buzele albe îi tremurau : 

 -Cum ați intrat în apartament ?

 -Ușa era deschisă.

 -De ce ați intrat ?

 Roy tăcu.

 -Sunteți un hoț ?

 -Ratat. 

 -Dar hoț, Dumnezeule !

 Tânărul își ridică sprâncenele :

 -Dumnezeule ? rosti ironic. Ați rostit rugăciunea înainte de a înghiți pastilele ?

Fata se lasă pe pat, cu greutatea omului abătut de ultimul glonte. Rosti cu voce stinsă, frângându-și degetele :

 -De ce te-ai băgat între mine și el ? De ce nu m-ai lăsat să mor ? Cine sunt eu pentru tine ? 

 Țâșni în picioare și urlă :

 -O străină ! Trebuia să mă lași, naibii, să zac ! Să sustragi din casă ce poftești și să te cari !!!

 Roy își simți furia urcând spre gât. Scrâșni printre dinți :

-N-am putut lăsa o proastă să moară sub ochii mei! Pardon! Nu-mi stă în fire! Am văzut probabil prea mulți oameni gata de orice pentru a mai salva o zi din viața lor ! Pentru a mai apuca o dimineață ! Și nu neapărat într-un pat luxos, moale, parfumat ca al tău. Ci în grajd, pe o plajă sau într-un lan cioturos.

Fata se lasă din nou pe saltea, cu ochii fixați pe o legătură de lăcrămioare uscate. Își caută cuvintele apoi ochii lui Roy :

 -Chiar dacă…  chiar dacă nu mai există dragoste în viață lor ? 

Roy rămase încurcat. Nu înțelegea prin ce acrobație de ganduril ajunsese să evoce dragostea.

Se pomeni așezându-se lângă ea, oftând în minte. De când pășise pragul apartamentului făcea doar lucruri greu de explicat. Nu-i rămânea decât să se împace cu absurdul situației:

 -Oare voi ajunge într-o zi să spun unei femei frumoase că-i inteligentă ?

 -Nu. Pentru că inteligența nu e în creier.

 -Dar unde ? În sicriu, poate ?

 Remarca o făcu să izbucnească din nou într-un șuvoi de cuvinte :

 -Ești dur, și asta tot nu e un semn de inteligență. Luciditatea unor oameni ca tine mă aruncă într-un întuneric mai rece ca cel de mormânt. Tu nu poți înțelege… pentru că vezi lumea doar prin lipsurile tale. Degeaba ai salvat o viață, dacă nu ești capabil s-o încălzești cu vorba. N-ai să înțelegi…  Voi nu sunteți în stare să înțelegeți. Nimic nu înțelegeți ! Pleacă !

Își aruncă fața pe pernă. Hohote de plâns îi zguduiau trupul plăpând.

Roy se simți descumpănit. Neputincios. Într-adevăr, la ce-ți servește luciditatea dacă nu poți consola o femeie într-o tristețe devastatoare? Și ce femeie… Îi privi brațele albe, catifelate, tresărind ușurel la fiecare scâncet. Îl acoperi dintr-odată un val de tandrețe nemaicunoscută. Nebunia ceea dulce și necontrolată a bărbatului care nu mai vrea să se țină țanțoș în fața unei femei, ci dimpotrivă, să devină blând, calin, vulnerabil. Cât de tare ar fi vrut s-o ia în brațe, s-o consoleze, să-i spună că totul va fi bine. Oare e atât de greu ? Grozav ! Grozav de greu pentru un bărbat lucid. O femeie necunoscută totuși… Dar, oare nu pentru ea rămase o noapte întreagă într-o casă străină, în loc să plece ? De o mie de ori să plece. 

Se aplecă peste ea, murmurându-i timid la ureche :

 -Ți-e foame ?

 Fata își dezlipi obrazul umed de pe pernă :

 -N-am mâncat de trei zile.

Roy tresări bucuros. Acum știa! Știa cum să-și exprime măcar a mia parte din toată tandrețea care-l copleșea, îl sufoca, îl năucea, căuta o ieșire, câtuși de mică.

 -Spune ce poftești? Pot găti orice !

 -Pireu de cartofi, te rog mult. Mirosul de cartofi îmi aduce aminte de vremurile când eram mică, neajutorată și iubită.

Roy crezu că-și pierde mințile de bucurie. A doua lovitură. Era mâncarea lui preferata, deci se descurca cu ochii închiși.

 -În jumate de oră vei mânca cei mai buni cartofi pisați din Bruxelles !

Tonul exaltat a lui Roy o făcu să se oprească din plâns. Îl urmări curioasă dispărând în direcția bucătăriei, apoi ascultă amuzată cum cânta, fluiera, curăța, bocănea un ritm, cu ustensilele de bucătărie. 

Reveni cu un platou în brațe și îi pândi reacția cu nerăbdare. Fata îi zâmbi :

 -Cum te-ai priceput să adaugi smântână în cartofi?

Roy n-o auzea. Savura prima victorie. A izbutit s-o facă să zâmbească ! Primul zâmbet ! Demențial. Dacă continuă în halul ăsta…

 -Tu nu mănânci?

Nu. Viața încă nu-l răsfățase în halul ăsta : să se bucure de mâncarea preferată și de femeia preferată, în același timp. 

Rămase îngândurat o vreme. Tandrețea făcu loc tristeții. Apoi reveni luciditatea.

 -Trebuie să plec, spuse decis, pășind spre ușă.

 -Stai ! strigă fata. Dacă pleci… te rog să iei din casa mea tot ce poftești. 

 Ochii lui Roy o fixară mirați. 

 -Ești sigură ?

 -Ca niciodată. Vrei bani ? Bijuterii ? Am de toate.

 -Nu, murmură Roy. Nu vreau nimic din toate astea. Își mută privirea spre vază.

Fata înțelese. Se cuibări în pat și trase plapuma peste cap.

 „Un hoț cu clasă. A pus ochiul pe cel mai valoros obiect din casă”.

 

Simți cum o pereche de brațe o ridică din pat și o duc spre ușă.

 -Ce faci ?

 -Iau cu mine ce poftesc.