Publicat în Autopsia cuplului, Creatie proprie

Un bărbat sărac

Purchase this image at http://www.stocksy.com/94483

(exercițiu literar)

-Eu am o problemă, spuse Jacques.

Știam bine că nu avea niciuna. La banii lui, a avea o problemă însemna ceva mai puțin decât « mi-a căzut o muscă în bere » pe care chelnerul o înlătura înainte chiar de a fi sfârșit replica.

Jacques știa că nu voi întreba nimic înainte de a-mi termina ritualul de lângă bar : două pahare, gheață, tărie. Și mai știa că nu suport discuțiile care se lungesc mai mult decât apuca să se topească gheața în paharul cu whisky. Era pentru prima oară când n-a mai așteptat să-l descos :

-Problema mea e că, fiind un om bogat, îmi doresc să fiu iubit ca unul sărac.

– … unul sărac, repetai în ecou.

-Da, să fiu iubit pentru ceea ce sunt… Fără bani.

Dacă nu-i arătam un dram de curiozitate, era să-l jignesc, așa că am făcut un efort prietenesc:

-Oare cum ai fi tu fără bani?

-Ca oricare bărbat sărac. Îmbrăcat prost, încălțat prost, tuns prost, mirosind prost, alimentat prost, distrat prost…

-Și tu vrei să fii iubit pentru asta ?

-Am fost. Era cât pe ce să fac o femeie să mă iubească.

Rămasem cu paharul lipit de obraz. Oare ascultasem atent ? Scăpam ceva ? Unde vrea să ajungă cu acrobațiile sale incoerente ?

Îmi citi gândurile. Surâse trist.

-Nu ne-am văzut de-o lună. O lună în care am fost un bărbat sărac.

De data asta, n-a mai fost necesar să imit un interes anemic. Parcă băgase un chibrit aprins în depozitul meu de curiozitate. « Jacques sărac ? », ok, vreau s-o aud și pe asta :

-Povestește.

Cu orice frază ce mă apropia de miezul poveștii, începeam să înțeleg cât de creatoare poate fi o obsesie care te macină de ani de zile. Relatarea lui îmi părea un scenariu de film, în care Jacques, ca orice bărbat bogat acceptă să joace un rol, doar ca să mai schimbe puțin susurul prea lin și prea dulce al destinului său luxos, lipsit de cele mai neînsemnate griji pământești.

Așadar, cu cât îmi vorbea mai mult, cu atât pricepeam mai lesne că pe bărbatul din fața mea îl cunoșteam încă foarte puțin. Pentru a câta oară mă convingeam că aparențele ne pot duce pe drumuri greșite.

-Niciodată n-am fost mai fericit decât în cămăruța ceea la demi-sol, cu o grădiniță ce dădea în curtea interioară, și în care, din surplus de timp, m-am apucat într-o zi să plantez mușcate albe. Îți dai seama, zâmbi ironic, punând paharul pe masă și întinzându-mi în față palmele albe, cu manichiura impecabilă. Cu mâinile astea ! De ce mușcate ? Explic.

Îți ziceam că nu mai aveam distracții de om bogat : nu tu recepții, nu tu spectacole, nu tu filme, nu tu restaurante. Stăteam acasă serile, beam bere proastă, scuipam în pod literalmente. Așa îmi reveni în ecranul minții câteva imagini cu bunică-mea care planta mușcate. Cu doar zece euro mi-am umplut grădinița de flori. Iar când mi-am îndreptat spatele, cu privirea la cer, am rămas încremenit pentru câteva secunde. La balconul de la doi, ce dădea în aceeași curte interioară, o fetișcană zveltă scutura un covoraș. O făcea atât de aplicat și abil, încât am hotărât pe loc că e o menajeră. M-am întins pe un șezlong vechi din pai, cu fața spre balconul cela, care devenise pentru mine un soi de podium pe care se juca un spectacol necunoscut pentru mine. Simple manevre casnice, de menajeră, mă încântau ca pe un copil care descoperă pentru prima oară teatrul de păpuși. Trebuie să zic că menajera arăta bine.

În fiecare zi, la oră 11:00 negreșit, fetișcana ieșea la balcon și scutura covorașul. Lucra probabil cu ora, căci o zăream doar în primele ceasuri ale zilei.

Într-o vineri m-am hotărât s-o abordez, dar cum ? S-o pândesc la ușă ? Nu, m-ar respinge curat. Cunoaște sau nu franceza? Era evident că venea dintr-o țară cu un guvern mai mucegăit decât colțul bucătăriei mele, care era și colțul singurei odăi în care trăiam, mâncam, dormeam și găteam. M-am decis pentru un gest pe care nu doar că un bărbat bogat nu l-ar face, dar nici măcar unul sărac și nebun. Am găsit singura foaie curată din casă,  într-un dulap cu muște moarte, am împăturit-o și i-am făcut vânt la etajul doi. Niciodată băiețelul din mine nu s-a simțit mai bărbat decât în momentul în care văzu cât de precis aterizase avionul. Stăteam la pândă ca un motan după hulubi, ca să nu ratez reacția fetei care trebuie neapărat să apăra cu covorașul la scuturat. Încă 5 minute !

3 minute !

Hai ieși, te rog.

1 minută !

Start !

A ieșit. L-a zărit. L-a ridicat. L-a citit. M-a zărit. Și mi-a zâmbit! O Madonna mia! Puteam spera la un răspuns? Căci avionul conținea o întrebare. A spânzurat covorașul pe balustrada balconului și se întoarse în cameră.

De emoție mi-am aprins o țigară ieftină și puturoasă, ca locuința mea. « Dacă-mi răspunde până o termin, pot să zic că mi-a pus Dumnezeu mână pe cap ».

Foșnetul hârtiei ce-mi ateriză pe cap, cu numărul ei de telefon, îmi păru mai excitant decât toate foșnetele rochiilor scumpe ale femeilor pe care le-am avut până atunci.

O priveam cum scutura covorașul, cu sânii și coapsele unduite ritmic, și nu mai puteam de amețeală. Femeia asta, a cărei culoare de ochi era s-o cunosc curând, mi-a răspuns ca unui golan ordinar. Ce aștepta ea de la mine în schimbul numărului de telefon? O ieșire într-un restaurant luxos ? Nu. Putea spera doar la o bere ieftină. Ce-și închipuia că pot să-i ofer ? Un avion jet privat ? Nu. Doar unul de hârtie. Mă îmbătăm cu orice întrebare la care răspundeam nu…nu…nu…

Din seara aceea viața mea a devenit o plutire continua. Când nu mergi ca omul, înțelegi ? Ci plutești. Plutirea ceea pe care foarte puțini oameni bogați o cunosc. Cea izvorâtă din ideea că tu reprezinți ceva fără niciun lucru de valoare pe tine. Uite fără ceasul ăsta de sute de mii de euro, spuse înflăcărat și-și lepădă brasletul pe masa scumpă din birou. Uite, fără costumul ăsta, croit la cel mai faimos atelier din Bruxelles, își scoase vesta și o aruncă pe covorul adus de la o expoziție privată din nordul Persiei. Uite fără centura asta care costă cât berile unui golan pentru următorii 10 ani.

-Ok-ok, spusem ferm, încercând să-l temperez. Doar n-ai să-mi faci un număr de striptease ca să mă convingi cât de valoroasă e goliciunea ta.

-Scuză-mă, rosti confuz, încercând să-și mascheze tulburarea pe care încă o mai trăia intens și care ne apropia de deznodământul poveștii.

-Am intuit corect, reluă Jacques, venea dintr-o țară săracă. Era modestă, timidă și foarte frumoasă. Mă impresionase, mai cu seamă, calitatea pielii ei. Cum izbutea s-o păstreze mereu proaspătă și catifelată ? Mister. Căci nu era la mijloc doar tinerețea. Mă intriga cumplit, pentru că știu bine cât costă întreținerea unei femei. Daria era un fruct copt, mustos, crescut în livada raiului, neatins de chimicale. Deci, cu atât mai râvnit. Simplu, natural, cu sevă dulce, pe care mă lăsa s-o sorb în fiecare seară. Era de o sălbăticie pură, naivă și cu asta înnebunitor de cuceritoare. Știi, genul de femeie care nu complică lucrurile, din contra, are talentul înnăscut de a simplifica viața. Se bucura de orice fleac, cu atâta vitalitate, pe care n-am mai văzut-o la o femeie nici când îi agățam de gât o salbă de diamante de la Arthus-Bertrand.

O păpădie, o ciocârlie, o caramelă… orice era un motiv de zâmbet și împlinire. Mirosea, privea, gusta, săruta cu atâta poftă, încât lângă ea mă simțeam cel mai puternic bărbat din lume. Căci ce e un bărbat puternic ? Cel care poate face fericit o femeie, fără un sfanț în buzunar. Eram puternic când o așteptam în fața școlii în care învăța franceza, în ploaie… fără umbrelă. Îți imaginezi? Era de ajuns să formez un număr ca asistentul meu să apăra cu toate umbrelele din lume. Dar eu o așteptam ca un mizerabil plouat până la piele și zâmbeam ca un idiot fericit. Tu când ai așteptat ultima oară o femeie în ploaie?

Tresării. Pe mine mă întreba? Așa ceva nu mai văzusem demult nici în filme.

Jacques continuă fără să mă bage în seamă. Nu mai era lângă mine. Era lângă ea.

-Eram puternic când o țineam de mână sub ploaia de petale, smulsă puternic de un vânt, ce aducea nori negri peste scăfârliile albe ale copacilor. Ai urmărit vreodara albul spumos al petalelor pe un cer întunecat de primăvară ? O splendoare. Știi cum miroase o femeie când se zbribulește de frică în brațele tale, care nu miros deloc a Eternity, ci a transpirație de excitare ? Și ea își agită năsucul mic și zice încântată : ce frumos miroși… Ai plimbat  vreodată o femeie udă leoarcă pe o bicicletă ruginită ? Și ea, nu numai să nu facă mofturi, dar să râdă dezlănțuit în cascade, ca o nebună.

Știi ce bucurie e să redescoperi cum e … când ți-e foame, când ți-e sete, când vrei să faci dragoste. Să-ți dorești cu adevărat și să nu poți avea îndată. Să aștepți și să savurezi așteptarea. Oh, voluptatea așteptării…

-Așadar, îl întrerup prudent, a fost prea frumos ca să fie adevărat.

-Da.

-A dispărut?

-Mai rău. A apărut.

Oftă prelung, dându-mi de înțeles că-i vine greu să aleagă cuvintele. Să am răbdare. Nu e ușor să scuipi în câteva cuvinte un sentiment lipit ca o mucoasă de inimă.

-A apărut când mă așteptam mai puțin.

Într-o zi, un apel urgent m-a scos din rutina mea săracă, dar dulce. Asistentul îmi anunța o vizită pe care o așteptam ani de zile și de care depindea fluxul unei afaceri importante de peste hotare. Bref, trebuia să mă prezint la hotelul Metropole pentru o întrevedere privată.

În seara ceea totul a luat sfârșit, pe scările luxoase, de marmură a hotelului.

Eu urcam, ea cobora.

Ce urâtă era cu pletele impecabil coafate, cu rochia scumpă, perfect croită pe trupul ei fără cusur, cu picături de diamante la urechi, cu parfumul ei nesuferit de la Chanel. Urâtă și banală ca orice proprietăreasa de hotel.

-V-ați vorbit ?

-Ne-am privit cu dispreț, în tăcere.

-Și?

-Fabula n-are morală.

-Ba are, sării că fript. Are ! strigai înflăcărat. Sunteți doi cretini !

-Corect ! Nu mai are sens să ne mai întâlnim ca să confirmăm lucrul ăsta. E sfâșietor, încă doare…

-Doare ? Și nu te pricepi de ce ?

-Cum să nu ? ricană ironic. Doare atunci când știi că ai iubit pe cineva care nu există.

Am deschis fereastra și am aruncat cu gest nervos restul de whisky încălzit.

-Cum poate să nu existe o persoană care te face să suferi prin absența ei ? Jacques… doare numai ceea ce există.

Se ridică brusc și se îndreptă spre ușă. Ieși cu pași fermi, trântind ușa după sine.

Îl urmăream amuzat de la fereastră. Știam unde pleca. Știam ce va face până seară.

Mai întâi, va sta o vreme tolănit în șezlongul din pai mucegăit, cu ochii la balconul de la doi, apoi va căuta o pagină albă.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

2 gânduri despre „Un bărbat sărac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s