Copacii înfloriți mi-au adus aminte că, într-un fișier abandonat, de acum un an, mă așteaptă cuminte să revin la el, ca o floare presată între pagini cu poeme, un roman epistolar. Suav, tandru, catifelat ca petala de cireș. Mai caută azi cineva literatură care evocă candoarea și tandrețea ?
Există o perioadă (scurtă) în viața omului (în prag de 40) când o mică și slabă adiere de toporaș sau cireș îi face pielea să freamăte ușor, ca la prima atingere. Și nu contează că a cunoscut în viață parfumuri mai stridente și îmbătătoare : de zambile, liliac, roze, lilii, lalele, lavandă, crizanteme… anume adierea abia percepută, timidă, nehotărâtă, îl cutremură din nou, îl scufundă din nou în valul cela cald, naiv și inocent, de acum 20 de ani, uitat aproape, dar revenit, brusc, cu o violență tandră de-ți taie respirația.
Să scrii un roman despre primii fiori și să nu plictisești cititorul e aproape tot atât de imposibil ca distilarea petalelor de toporași. E riscant, efemer și nu există vreo tehnică. Pentru toate celelalte petale (mai ales, roză și lavandă) există, pentru toporași, nu. Nici pentru floarea de cireș.
Când devenim persoane vajnice și complicate pe la 40 de ani, brusc, ne oprește o primăvară și ne face să ne dorim din nou lucruri simple. Cu cât suntem mai complicați, cu atât vrem lucruri mai simple. Cu cât suntem mai serioși și stabili, cu atât mai mult ne dorim lucruri frivole și efemere.
Există așa primăveri …care transformă oamenii pe care îi cunoaștem în ființe absolut necunoscute.
O simplă floare de cireș, o simplă adulmecare efemeră, e capabilă să schimbe omul în 2-3 secunde. Puterea efemerului…
Cinicii devin romantici. Filozofii devin poeți. Egoistii devin generoși. Bolnavii devin sănătoși. Bătrânii devin copii. Viermii devin fluturi. Morții devin vii.
Există cărți care nu vor fi citite niciodată toamna. Pentru că ele sunt scrise sub ninsoare albă și parfumată de cireș.
Romanul epistolar Amitié amoureuse l-am citit două primăveri la rând, pe o terasă cu soare, vânt și pereți văruiți în alb. Nu știu ce mă îmbăta mai tare : textul sau efluviile dulci, aduse de vânt până la nările mele lacome de tandrețe.
J’ai eu envie de baiser le bas de votre robe, quand hier soir, Hervieu posa sa question :
-Quand cesse-t-on d’aimer ?
Vous y répondîtes :
-Est-ce qu’on cesse d’aimer ? Il y a des gens qui sont morts et que je sens m’aimer encore.
Cette pensée a bourdonné autour de mon cœur toute la nuit ; je sens si bien que je serai de ceux-là, vous aimant par delà la mort.
Bonne arrivée, madame ! et laissez-moi baiser dévotement le bout de vos gants.
Blog de vineri 