Tandrețe interzisă

Imagine: CIUVILEAEVA Galina

În timp ce vorbesc cu unii oameni mi se întâmplă un fenomen ciudat. Mă vizitase și înainte, de câteva ori, dar nu-l băgasem în seamă, așa cum nu cauți un sens profund într-o adiere de fluture. Numai după ce m-am întâlnit în Moldova cu mai mulți oameni în privat, sentimentul s-a concretizat.

Se întâmplă des ca discutând cu cineva, într-un moment precis, omul din fața mea să se transforme pentru câteva clipe în copil. Brusc, un cogemite adult, cu funcții, responsabilități, subalterni, familie etc. devine un copil în ochii mei. Preț de câteva secunde, în momentele celea rare și intime dintr-o discuție când ambii interlocutori, nu doar că ajung pe aceeași lungime de undă, dar în culmea compatibilității. Și atunci ei ambii se transformă. Nu știu cum apar eu în fața celuilalt, dar celălalt apare ca un copil. Iar copilul din fața mea îmi stârnește atâta tandrețe și duioșie, încât mă face să-mi pierd controlul. Mă tem să respir, ca să nu sparg magia inocenței, clipa ceea când omul din fața ta apare așa cum îl cunoaște doar mama sa. Cu fricile sale, cu dorința de iubire, de atenție, de protecție, de alinare. Dintr-odată înțelegi că omul te lasă pentru câteva clipe să-i vezi miezul, miezul cela, atât de protejat de el printr-o coajă trainică.

Într-o discuție cu un bărbat de 29 de ani, ajungând la momentul « copilului » și văzându-i ochii mari, candizi, sinceri, răsuflarea caldă și expresia feței luminoasă, era cât pe ce să-mi întind mâna ca să-i mângâi obrazul. M-am oprit în ultimul moment. Ar fi fost o confuzie jenantă, probabil. Eram doi străini, în fond.

Cu femeile se întâmplă și mai des. Aceeași poveste : mâna se îndreaptă singură spre creștetul copilului din fața mea. Dar o fac numai în gând. Uneori mă întreb : a simțit oare ?

Eu am lucrat cu copiii. Demult. Unele experiențe, însă, nu se uită nici după o sută de ani, nici dacă te muți pe altă planetă. Eu le cunosc reacțiile, gândurile, fricile, dorințele. Vremurile se schimbă, dar gama emotivă a copiilor niciodată.

Aveam o colegă de școală care după absolvire s-a înscris la facultatea de psihologie și engleză. Am invidiat-o cinci minute, apoi am uitat. Eu mi-am continuat studiile la Colegiul Pedagogic. Uneori mă frământam aiurea: de ce n-am dat și eu la psihologie ? să studiez oamenii, să pot comunica mai bine, să-i înțeleg. Abia după 20 de ani, ajung să realizez că psihologia, în fond, studiază copilul din om. Toate studiile și teoriile au la bază copilăria. În general, oamenii care au studiat pedagogia și psihologia copilului, cei care au lucrat cu copiii, au o înțelegere mai bună a ființei umane.

Îmi place când zăresc copilul într-un adult. Îmi place tandrețea care mă copleșește de nu mai pot să respir. Mă simt mai umană. Dacă omul și-a lăsat copilul din el slobod, înseamnă că are încredere în mine. Câteva clipe. Cele mai prețioase într-o comunicare.