Mama mea e bibliotecară

Citisem pe undeva că darul de a scrie se transmite din moși strămoși. Niciuna dintre bunicile mele nu știa măcar să-și scrie numele pe hârtie, darămite să scrie o propoziție. Eu sunt o persoană pragmatică și logică, știam că n-am de unde, n-am cu ce. Nu am îndrăznit nici măcar să-mi închipui că aș putea scrie și să fiu citită. Până acum doi ani. Chiar și depășind prima sută de pagini a cărții eu încă îmi spuneam cu neîncredere : „Lilia, ce te-a apucat ? Cine te crezi ?”

Noi multe prostii citim în viață, scrise de proști cu carte, cu diplome, cu grade științifice. Și din cauza acestor proști recomandați, ratăm multe ocazii prețioase în viață. Nu știm cine suntem noi. Ce putem.

Câți oameni au îmbătrânit, fără să știe că au avut darul de a scrie, de a povesti, de a picta, de a cânta, de a compune ?!

În seara lansării m-am așezat cu mama la masă ca să ne tragem sufletul, după emoții, lumini, interviuri…

-Lilia, da eu ți-am povestit de ce am vrut să devin bibliotecară ? mă întreabă brusc mama.

Cu furculița înfiptă în cașcaval, răspund îngândurată :

-Matincă nu…

Într-o zi friguroasă de iarnă, mama mea, copil de 5 anișori, a mers la biblioteca din sat, împreună cu o prietenă. Vremuri grele, sărăcie, frig, cărți puține. Mama visa tot drumul cum o să împrumute cartea « Rukovichka ». Au ajuns fetele pe loc, au ales câte o carte. Prietena ei a putut împrumuta o carte acasă, dar mama nu. 

-Fată hăi, s-a răstit la ea bibliotecara din sat, de săraci ce sunteți, tu și familia ta, nici macar masă acasă nu aveți. Cum să-ți dau eu cartea ?

Mama a ieșit plângând din bibliotecă. Fără de cartea « Rukovichka ».

Amărăciunea ceea de copil a dat roade peste ani. Mama a făcut studii de biblioteconomie și a devenit bibliotecară. Și-a îndeplinit visul de copil sărac : a ajuns cu acces la sute și mii de cărți.

-Mamă, e vie ?

-Cine ?

-Bibliotecara din sat ?

-Păi nu mai știu. Am plecat de copilă din sat.

Povestea asta ar fi putut avea un final demn de un film.

Peste ani, în ajun de Crăciun, o femeie de 37 de ani bate la o poartă bătrânească :

-Bună seară, mătușică. Știți cine sunt eu ? Vă mai amintiți de Marica, fetița ceea săracă, care a ieșit bocind din bibliotecă, acum 60 de ani ? Eu sunt fiica ei. Să vă las un autograf ?

Dar viața nu e un film.

Am aflat de istoria asta, după ce am publicat prima mea carte. Nu a fost un lucru premeditat sau o revanșă strategică față de cineva. Eu nu mă cheltui pentru așa lucruri.

Pentru că, vorba psihologului meu : „Viața e mai deșteaptă decât noi”.

V-am povestit istoria asta ca să am ocazia să vă zic :

Nu obijduiți un copil care caută o carte. Nu știi niciodată cine-ți va bate la poartă peste câțiva ani.

***

Mama și eu.