Iubirea nu sfarseste atunci cand vrei tu

Cand eram mai tanara, nu-mi placeau filmele franceze. Imi pareau exagerat de intinse in timp, cu decor banal si previzibil, mereu la Paris, cu personaje departe de stralucirea Hollywood-ului, plisctisitoare. Filmul Une Vie à t’attendre este exact unul dintre acele filme care incep sa-ti placa numai de la o anumita varsta. Ne place numai ceea ce intelegem, ceea pentru care deja ne-am copt.

Cu vremea incepi sa pui omul in centrul universului. Nu decorul, nu hainele, nu replicile istete, dar omul tacut. Sunt in viata asa circumstante in care nu mai ai ce spune. Totul e clar si inutil. Nu-ti ramane decat sa accepti sau nu.

Pentru a juca o tragedie cu oameni tacuti, care au inteles totul, iti trebuiesc actori excelenti.

Nathalie Baye e o femeie cu un potential nebun de tacere. Poate ca datorita varstei, poate caracterului, poate talentului. Ca sa nu planga tot filmul, zambeste. Un zambet pe care nu-l uiti usor, pentru ca e sfasietor de trist, si, ironie, aproape mereu in fata unei cupe de sampanie.

Nathalie Baye joaca o femeie care se framanta dureros intre regretul « ce proasta am fost » si speranta « poate mai reusesc sa fiu fericita ».

Patrick Bruel e un barbat pe care multe femei si l-ar dori la brat. Sa se sprijine, nu sa defileze. La inceput apare foarte hotarat, incantat de intoarcerea femeii iubite, prins de fiorul dragostei pe care il reprimase zece ani ; numai ca in momentul in care cei doi hotarasc sa deschida un nou capitol al dragostei lor, apare un obstacol ; pe care nici chiar o dragoste mare nu intotdeauna il poate depasi. Pentru ca, vorba eterna a cantecului :

Voi spune trist ca c’est la vie

(Stefan Petrache)

Scena finala e foarte intensa. Intelegi in cateva secunde ce inseamna o privire care sfasie pe dinauntru. Dar nici macar cu asa o privire, iubirea nu sfarseste. Ea se transforma. In durere.