Publicat în Recomandare de carte

Despre cărţile de care mă feresc

Mie tare îmi place să declar cu patos, aşa ca să audă toţi din casă, chiar şi cei de la balcon „ Deci … eu mă apuc de aranjat cărţile în bibliotecă !”

Nimeni nu răspunde nimic, doar pufăie a şaptea miia oară, pentru că ştiu foarte bine că la a 5-a, hai, maximum la a 8-a carte, mă trage s-o deschid şi apoi exclam inevitabil: „Ia te uită tocmai textul ăsta îl căutam”. Iau cartea subţioară şi mă retrag cu ea în dormitor. Gata, curăţenia mea s-o terminat. Şi tot aşa de câţiva ani. Vă daţi seama lângă ce oameni răbdători trăiesc?

Înainte de Crăciun, iar umblam cu declaraţii oficiale prin casă. Pe urmă am luat o carte cu coperta cafenie subţioară, am pus-o pe noptieră şi … m-am răzgândit s-o citesc.  Cartea se numeşte „Moartea intimă” cu prefaţa scrisă de François Mitterrand (câteva luni înainte de propria moarte).  O prefaţă strălucitor de convingătoare ca s-o iau în dormitor, dar insuficient pentru monologul meu interior: ”Lilia, lasă cartea după Crăciun. Moarte, decembrie, boală, doliu… lasă-le încolo după sărbători”.

În una din zilele trecute, fiind demult trecuţi de sf. Vasile și iaca degrabă în ajun de Paști, iar zăresc cartea pe noptieră. „Nu”, zic, „nu vreau s-o citesc. Ei ce poate să-mi dea o carte cu aşa titlu? Numai un roi de gânduri de care toţi oamenii fug, le amână, le alungă… Ce carte poate scrie o autoare (Marie de Hennezel), psiholoagă, care ţine un jurnal despre pacienţii care aşteaptă moartea (ei sunt anunţaţi de sfârşit)? Ca să parafrazez pe înţelesul poporului, e o carte scrisă de o femeie care ţine lumânarea şi închide cu mâna ochii răposaţilor. Nu doar celor bătrâni, ci a oamenilor de vârste diferită, răpiţi de bolile civilizaţiei.”

Şi totuşi i-am dat o şansă cărții. De câteva secunde. Zic, dacă citind la nimereală o pagină, pe drum din dormitor până în bibliotecă, nu mă convinge s-o citesc mai departe, o închid fără regret.

În prima seară am citit-o jumate de noapte. Și am visat frumos. 

Nu e o carte veselă, e o carte despre moarte, dar scrisă cu respect faţă de cititor. Preţuiesc autorii care scriind despre lucruri îngrozitoare, nu manipulează cu emoţiile omului, nu-l sperie, nu-i bagă realitatea brutală pe gât, nu jonglează cu metafore lacrimogene. Şi cel mai important, îl face pe cititor să reflecteze asupra unor lucruri, fără ca să-i strice somnul. Adica, paradoxal, lasă cititorul să adoarmă liniştit şi împăcat. Iată câteva lucruri după care apreciez o carte.

« Eu ajut pacienţii sa moară demn şi împăcaţi » scrie autoarea. Vă închipuiţi că este aşa meserie ? Oameni care ajută alți oameni să moară frumos. Sunt oamenii ăstia nişte insensibili ? Nu. Ei pur si simplu văd lumea altfel. Şi mie mi-a fost interesant să înţeleg CUM. Pentru că mereu îmi puneam întrebarea : cum oamenii care stau lângă pacieţi până la ultima lor răsuflare, nu îşi ies din minţi ? Ei practic respiră lângă moarte. Îi aud pașii, care vin și care pleacă, în fiecare zi sau noapte.

Să vă descriu un episod din carte care m-a marcat şi mi-a schimbat un pic optica de gândire.

O pacientă a fost adusă la spital în secţia îngrijire paliativă. Femeia nu ştia că e pe ultima sută de metri în viaţa ei. Rudele ascundeau, toţi jucau teatru în faţa ei. Toţi îi spuneau că nu trebuie să-şi piardă speranţa blahblahbla, aţi văzut mii de filme la acest subiect, numai că acelea sunt filme de Oscar, uneori n-au nimic cu rutina vieţii. Femeia se simţea din ce în ce mai prost, ceea ce năştea o contradicţie interioară : de ce toţi mă încurajează când eu, de fapt, simt că nu merge bine ? Devenise agresivă şi nu mai vroia să vadă pe nimeni. Autoarea carţii povesteşte cum medicul secţiei şi ea încercau să convingă rudele să-i spună adevărul. Omul are dreptul să ştie ce se întâplă cu el şi mai ales are dreptul la o perioadă de timp înaintea morţii, la timp în care să-şi termine demn parcursul pe pământ, să-şi închidă toate conturile. Fiecare om are ce spune apropiaţilor înainte de moarte. Şi poate că acest ceva e foarte important pentru el şi pentru cei dragi. Ei sunt acolo pentru a-i ajuta şi a-i asista.

Trecem peste momentele cele mai grele când pacienta află adevărul (toţi reacţionează la fel, pentru asta există psihologi specializaţi care asistă pacientul în aşa momente). Paradoxal e un lucru, locul lacrimilor îl ocupă îndată un oftat uşurat : acum mă simt mult mai bine, totul se explică, ştiu adevărul şi am timp ca să mă organizez şi să-mi pregătesc sfârşitul.

Curioasă mi-a părut observația autoarei că aproape la toţi oamenii condamnați apare o energie proaspătă în priviri. O energie vie pe care rar o întâlnești la oamenii sănătoși. Mulţi pacienţi îşi cheamă rudele şi prietenii, vorbesc mult cu ei. Mai mult și mai sincer decât într-o viață întreagă. Nimeni nu mai este obligat să joace un rol fals într-un spectacol penibil. Majoritatea pacienţilor mor liniştiţi şi împăcaţi, asistaţi de cineva drag sau de o persoană din secţia îngrijire paliativă (cu care deja au relaţii aproape de rude).

Alt moment curios : aproape orice pacient care află că medicina nu-l mai poate ajuta (pentru că nimeni nu poate spune cât mai are de trăit ) singur îşi fixează sorocul. Un an sau două luni, de exemplu. Deseori, reperele ţin de un eveniment important şi aşteptat în familie, o sărbătoare sau pur si simplu ziua de naştere a pacientului la care îşi invită toţi prietenii.

Oare nu e un cadou frumos pentru un om condamnat nedrept de soartă să-şi întâlnească toţi oamenii dragi cu un zâmbet împăcat decât să-şi aştepte sfârşitul într-o cameră albă, cu o speranţă sterilă ca o seringă goală ?

Nu ştiu. Şi sper să nu ştim degrabă. Nici voi, nici eu.

DSC_0185

DSC_0186

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

10 gânduri despre „Despre cărţile de care mă feresc

  1. Eh, asta cu sorocul ales de bieți pacienție cât se poate de reală.
    Așa este, e bine să ne-ncojurăm apropiații în ainte de ultimelemomente și sunt sigur că toți ne dorim asta.
    Excelentă postare, Socriță

    Apreciază

      1. Ei vezi? Asta e, setările ți se schimbă, e chiar indicat să parcurgi mai multe genuri și chiar de care te-ai ferit descoperi când le deschizi că sunt bine-venite aș zice.

        Apreciază

  2. „Curioasă mi-a părut observația autoarei că aproape la toţi oamenii condamnați apare o energie proaspătă în priviri. O energie vie pe care rar o întâlnești la oamenii sănătoși”.

    Oarecum inteleg despre ce vorbesti. Cu ceva timp in urma asteptam rezultatele la niste teste medicale care aratau ca posibil am o boala incurabila. In momentul in care am aflat ca boala e tratabila s-a intimplat ceva ce nu am simtit niciodata: am bocit de bucurie, in sughituri, cu lacrimi mari si bogate. Fiecare sughit si lacrima (nemaivordind de fluxul de muci care venea cu ele) era ca un multumesc catre univers ca mi-a oferit a doua sansa (sansa pe care multe persoane, din pacate, nu o au). Dupa asta viata a devenit frumoasa si simpla; am simtit de parca am atins automat un nucleu intern de enegie, fericire, simplitate, lejeritate, care ma face sa pretuiesc fiecare clipa si sa aleg doar ceea ce este bun pentru mine si, respectiv, sa ofer doar bunatate, calitate si valoare in jurul meu. Ma simt aproape zilnic ca un epuras Duracell, adica plina de energie si curiozitate, iar noaptea cand merg la culcare, abia astept sa ma trezesc a doua zi si sa ma inham la o noua aventua. Avem atat de multe de oferit si de luat de la viata, incat rautatile, lamentarile si alte lucruri negative sunt doar impuritati in calea a ceea ce conteaza cu adevarat. Provocari sunt in continuare, dar mi s-a schimbat atitudinea fata de ele.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s