Dantelă și ciocolată

Partea 1

(Continuare)

Fata de la recepția bibliotecii, o stagieră energică, m-a anunțat cu zâmbet îndulcit că, de câteva ore, mă așteaptă cartea comandată. I-am mulțumit și i-am zis că o las pentru altă dată. « Azi am alte priorități ».

-Unde pot găsi literatură erotică, domnișoară ?

Rămase blocată pentru o clipă, apoi se dezmorți :

-Vin cu dumneavoastră să vă arăt!

Am poftit-o în fața mea și am urmat-o. Pășea cochet, mișcându-și legănat coapsele late. Blujii îi dezavantajau linia feselor. « Mai bine purta o fustă ».

M-a adus într-un colț dosit. Lângă stilajele de carți nu era nimeni. Într-un fotoliu de catifea roșie cineva lăsase o carte cu o femeie despuiată pe copertă : « Éloge des femmes mûres» de Stephen Vizinczey. Fata se repezi s-o pună la loc pe raft.

-Nu, încerc s-o opresc. Lăsați-o s-o răsfoiesc. Locul ei e în mâinile mele, îi rânjesc parșiv.

-Bine, nu s-a pierdut fata, zâmbindu-mi sugestiv. Aici, atinse cu gest lasciv cărțile de pe un raft, găsiți toată literatura erotică. Mai aveți nevoie de mine ?

De ce-aș fi fost sincer ?

***

N-am dormit câteva nopți la rând. Devoram nervos cărțile împrumutate. O vedeam pretutindeni pe Louanne. În fiecare rând, pe fiecare pagină, în toate capitolele. Louanne întreabă « Comment ça va, Daniel ? Louane zâmbește, Louanne mă cheamă, Louanne mă trage spre ea. Louanne îmi caută privirea în timp ce mâinile îi lunecă spre bluză, își atinge nasturii, îi mângâie unul câte unul. Nu-i deschide. Îi rupe ! Mă lasă să-i privesc sânii dezgoliți, calzi și moi, care se întăresc sub ochii mei și tresaltă sub privirea mea alunecoasă. Louanne îmi ia palmele, le sarută rând pe rând și mi le pune pe gâtul ei fierbinte. Dorința mea atinge apogeul. Louanne își abandonează corpul în palmele mele …

Oare ce mângâieri îi plac ? Ce pofte are ? La ce atingeri geme mai tare ?  Oh, Louanne. Draga mea Lou…

Cât mi-aș fi dorit ca să se gândească și ea acum la mine. Dar de ce ar face-o ? Poate că nici măcar nu e singură în patul ei.

***

Am hotărât să mă schimb. Femeilor coapte nu le plac puștii cu privirea în buric sau în cărți. Am s-o privesc în miezul ochilor. Cu privirea tăioasă a mascului care știe ce vrea. Mi-am schimbat ținuta, parfumul, chiar și felul de a pași. Adică, m-am schimbat din talpă. Aveam un scop ! Un țel ! Nu poți să-l atingi dacă nu te schimbi, n’est-ce pas ?

După câteva zile de « răzvrătire » am hotărât să mă fac și mai mult remarcat. Prin absență. Nu am mai coborât în ciocolaterie între 10 :30 și 11 :30 ca să desenez. Abia după trei zile Louanne băgase de seamă și mă opri în treacăt :

-Daniel, nu mai vii să desenezi ? Ți-ai umplut albumul ? glumi blând. Mie însă îmi sună în urechi a bătaie de joc.

-Louanne, rostesc grav privind-o în lumina ochilor, nu mai vreau să fac abuz de bunătatea ta.

-Ce vorbești ? E un fleac. Dacă crezi că mă deranjezi, te înșeli. Poți veni ori de câte ori ai nevoie. Lua o pralină cu nucă și mi-o întinse spre gura.

Am profitat de gest și i-am sărutat manușa albă. M-am întors fără un cuvânt și am plecat.

Îi simțeam în spate privirea nedumerită. Oare de ce se miră mai mult : că nu i-am mulțumit sau că i-am sărutat mănușa ?

Am urcat scările, câte trei trepte odată, fluierând « Dunărea albastră ».

***

Miercuri, 23 iulie, o dimineață pe care n-am s-o uit niciodată. Ploua cu găleata. Place du Sablon semăna cu o grădină înflorită de umbrele roșii, albe, albastre, ce tremurau desfăcute în mâinile trecătorilor. Spre 10 :30 umbrelele s-au rărit. Ciocolateria era vidă. O vedeam pe Louanne singură, aranjând pralinele în vitrină. O observam de la ora 9 :00, așezat la o măsuță din cafeneaua din față. De câteva zile nu mă mai atinsesem de micul dejun pregătit de ea. Știu bine că observase schimbarea și începea să-și pună întrebări. Ieri pe la 9 :30 bătu la ușa mea. N-am deschis. Mă observa în fiecare dimineață. I-am prins de câteva ori privirea curioasă, dar nu îndrăznește să mă întrebe ce se întâmplă.

Stropi mascați de ploaie spălau imaginea femeii pe care o doream mai mult ca micul dejun, mai mult ca desenul, mai mult ca stilul încântător a lui Victor Horta. Femeia asta devenise o obsesie, sensul zilei, sarea clipelor. O nebunie care creștea cu fiecare apus și răsărit de soare și pe care o stăpâneam din ce în ce mai anevoios. Am achitat cafeaua și m-am pornit spre ciocolaterie.

Stropii reci n-au reușit să-mi răcorească dorința chinuitoare. M-am oprit în fața ciocolateriei. Priveam, disperat și dornic, la femeia pe care n-o puteam avea. Tremuram ca un copil pofticios în fața unei vitrine, cu ochii la pralina pe care poate că nu era s-o guste niciodată.

Louanne mă observă din interior și ieși fuga pe prag :

-Daniel, de ce stai în ploaie ? Intră ! Vino, repede !

Eram ud bocnă și aveam probabil un aer jalnic. Ea nu l-a observat sau nu conta pentru ea.

-Ești palid și ai un comportament ciudat în ultima vreme. Nu te supăra, lua un aer matern, dar oricine ar spune că ori ești bolnav, ori că ai neplăceri. Pot să te ajut cu ceva ?

-Nu, am mințit.

-Ai nevoie de bani ?

-Nu, am mințit a doua oară.

-Nu te simți bine ? Te-ai îmbolnăvit ?

-Poate.

-Să-ți fac o ciocolată fierbinte ?

Am dat din cap, nu pentru că de ciocolată mi-era pofta, ci de mișcările ei delicioase. În preajma ei mă simțeam dumnezeiește. Amețit de ea, regina, în împărăția asta de ciocolată, vanilie, scorțișoară, violete, bref, toată simfonia de mirosuri calde și gustoase. Îmi mai lipsea doar unul. Mirosul cald de femeie coaptă… Ce foame îmi stârnea femeia asta ! Cum nu simțea ea lucrul ăsta ?

Mă așeză într-un fotoliu, îmi aduse un platou cu ciocolată fierbinte și o prăjitură cu un trandafir de marțipan roz, apoi brusc se repezi spre fântânița de ciocolată din vitrină, exclamând:

-Oh, nu ! numai nu asta. Nu mai merge deloc!

Își întoarse privirea spre mine și explică :

– Iar s-a blocat.

Își scoase mănușile albe, una după alta, cu gesturi moi, senzuale.

-Vrei să te ajut, Louanne ?

-Nu, zâmbește, stai liniștit, încerc mai întâi eu.

Începu să studieze instalația și apăsă pe câteva butoane. Fântânița nu mișcă.

-Bine, să încerc altfel.

Un țipăt ascuțit mă făcu să tresar. M-am repezit spre Louanne. Fântânița se porni brusc, cu viteză dublă și toată ciocolata caldă se revărsă peste chipul lui Louanne. Cu gesturi repezite am reușit să oprim fântânița, apoi ne-am uitat unul la altul. Am izbucnit în râs. Louanne, stropită toată cu ciocolată râdea în cascade ca o copiliță. Era încântătoare. Trăiam clipa ceea bucuroasă și disperată în care implori cerul să nu se mai termine. Ca un izvor. Să sursure mereu și mereu. Lângă mine.

O priveam cu poftă. Fără ca să-mi iau ochii de la ea o iau de mână :

-Ești căpșuna mea în ciocolată.

Louanne își trase răsuflarea prin cascadele de râs :

-Iar tu ești un soldățel de ciocolată.

-Nu cred că sunt tot atât de delicios.

Îi simțeam palma caldă, topită în ciocolată.

-Ce mâini frumoase ai, Louanne.

Am dus degetele la buze. Am început să le sărut unul câte unul, cald, delicios, parfumat. Îmi venea să le mănânc, să le savurez, lung, la infinit … Louanne începu să respire precipitat :

-Daniel …

O auzeam ca prin vis.

-Daniel, hai sa fim cuminți.

N-o auzeam deloc.

Vântul aruncă violent stropi mășcați peste geamul vitrinei. Pe vremea asta nimeni nu mai avea nevoie de ciocolată. În afară de mine.

-Daniel, lasă-mă să încui ușa.

Am eliberat-o cu greu din brațele mele.

S-a întors zâmbind :

-Ar trebui să fac un duș.

-La mine în odaie ?!

Mă privi lung, blând și istovit.

-Azi nu am de ales, nu-i așa, Daniel ?

M-am repezit spre ea nebun de fericire, ca un copilandru. Am luat-o în brațe. Louanne țipa ca o copiliță :

-Ești nebun, micul meu român !

-Ești delicioasă, marea mea nebunie !

Râdea întruna, cât o purtam pe scări. Eu profitam. Îi lingeam ciocolata de pe nas, de pe obraz, de pe ureche :

-Mă gâdili, încetează, Daniel ! Te porți ca un puști.

În odaie am depus-o pe pat și am rostit grav :

-Ei bine, madame Coppens, acum ești gata să înfrunți bărbatul din mine ?

***

Louanne rămase nemișcată. Mă privea cuminte și gânditoare. Obrajii începeau să ia foc. Am speriat-o ? La ce se gândește ? Îi simțeam respirația caldă și precipitată prin buzele umede, întredeschise. O respirație abia stăpânită, care le făcea să tremure ușor. Îmi făcu semn să mă apropii. Mă înhăță cu gest ferm de centură.

Am sărutat-o pe gât. O vinișoara albastră de sub bărbia catifelată i se zbătea disperat. Am urcat spre buze. Louanne își încleștă dinții în buzele mele, iar mâinile îmi răscoleau părul. Am coborât spre sâni. Miroseau a l’eau de rose și piele încălzită. Mă prinseră amețelile. Louanne îmi șopti cald la ureche : Doucement*…

Nerăbdarea noastră urca cu fiecare mângâiere. Mișcările au devenit ferme, decise, aproape violente. I-am descheiat bluza și i-am eliberat sânii. Deveniseră duri, nerăbdători și avizi de mângâieri. Sfârcurile trandafirii tresăreau la fiecare atingere. Îi miroseam, îi adulmecam, îi gustam și mușcam cu nesaț. Louanne începu să geme. Nările îi vibrau dilatate, ochii i se abureau. Îi simțeam pântecele zvâcnind și mișcarea ritmică a coapselor. Cu fiecare atingere a mânii coapsele se dechideau și mai mult, ispitindu-mă și invitându-mă. Sexul îmi sfâșia pantalonii. Sângele mi se transformă în foc și lavă. Bobițe de sudoare curgeau pe tâmple, pe obraji, pe pântecul Louannei.

-Scoate-o ?!

-Poftim ?

-Scoate, naibii, fusta !

Nu purta chiloți. Ce surpriză e femeia asta …

Am penetrat-o brusc. Cu primul val de plăcere era cât pe ce să-mi pierd conștiința. Un suspin prelungit se eliberă din gâtul lui Louanne. Vinișoara de la gât prinse să se zbată dezlănțuit. Privirea i se tulbură și mai tare. Corpul se mișca ritmic, revărsându-se în cascade voluptuoase. Ce curbe delicioase are femeia asta! Cu fiecare mișcare a corpurilor noastre ne apropiam de pragul de inconștiență. Eram uzi, fierbinți, încleștați și nesățioși. Dintr-o dată Louanne prinse creasta extazului și începu să strige. Țipătul ei îmi sparse tensiunea acumulată și ambii ne-am lăsat abandonați în prăpastia unui delir delicios.

***

Obiectele din odaie începeau să prinda contur. Ne-am recăpătat conștiința cu ochii țintiți spre ferestruica spălată de ploaie. Ce bine ne era înăuntru, în adăpostul nostru mic și intim.

Deodată Louanne începu să râdă în hohote. O priveam tăcut și intrigat. Nu vroiam s-o întrerup. Îi stătea bine. Goală și veselă. Aș fi vrut să mă lase s-o desenez în ipostaza asta …

-Daniel, ești genial ! Ge-ni-al !

-Flatat să aud.

-Mă gândeam la altceva, tinere, rosti Louanne și se ridică de-asupra mea, sprijinindu-și capul de un cot. Izbucni din nou în hohote mai mici. Sfârcurile goale, acum dilatate și netede ca petalele de roze fremătau la fiecare mișcare. Mă săruta tandru pe gât :

-Îți mulțumesc pentru idee !

-Care ?

-Degrabă ai s-o vezi în vitrină. O fântâniță ce erupe ciocolată … albă !

***

Aerul din odaie mirosea a transpirație și ciocolată. Ploaia își slăbise ritmul, ca și bătăile inimilor noastre.

Cu pași lenți de felină, Lou se apropie de ferestruică. Lumina crudă, înnourată, de afară îi atinse sânii goi, proaspăt eliberați de tensiunea dulce. Cu gest familiar deschise ochiurile. Vântul îi aruncă câțiva stropi pe burtă și pe coapse. Pe semne ca o gâdili, căci începu să râdă.

-Aș vrea să fac un duș în ploaie, zise visător Louanne și întoarse capul spre mine.

Am recunoscut privirea ceea înstelată din ziua când își scoase fusta. În momentul acela se născuse în mine o emoție nouă. Am învăluit-o într-o privire geloasă. Eram gelos pe cei care i-au aprins privirea înaintea mea, eram gelos pe ploaie, eram gelos pe mine. O femeie goală, frumoasă, calmă și sigură ca o zeiță în clarobscurul odăiței mele de mansardă. Ce noroc să-i pot mângâia corpul, să-l simt, desfac, devorez… Un nou val de dorință se ridica în mine.

Louanne îmi simți frământările. Închise fereastra și se apropie de pat. Mă privi lung, lacom și îmi sărută abdomenul. Abia de am putut să-mi stăpânesc zvâcnirea.

-Ma întorc îndată, șopti blând.

Din duș se auzi primul jet de apă. Ploaia începea să bată la geam cu o dorință nouă. Și mai puternică. Și mai dezlănțuită.

***

Am desenat toata noaptea. Sfârcuri, buze, coapse, degete. Ochii ei, gâtul ei, pletele ei negre, despletite pe pernă. Eram atât de pasionat și absorbit de fiecare detaliu din corpul Louannei că zorii m-au prins într-o mare nedumerire. Când a trecut noaptea, Dumnezeule ? De ce trece timpul atât de repede când mă gandesc la femeia asta ?

M-am întins îmbrăcat pe pat. O boare de parfum se cuibărise în perna pe care a stat întinsă Louanne. Îmi evoca amintirile dulci din ziua precedentă. Dar era atâta liniște în odaie, mă simțeam atât de singur, încât pentru o clipă m-am speriat : « Nu cumva a fost un vis ? »

Zâmbetul complice a lui Louanne mi-a confirmat, din fericire, contrariul. Ne-am înțeles să fim cuminți în orele de lucru. « Cei cuminți câștigă prajiturele dulci », glumea Louanne.

Peste trei zile mă prinse de mânecă pe scări și mă trase după ea.

-Daniel, vino să-ți arăt ceva. Abia iși astâmpăra chicotitul.

Nu era nimeni, chitise bine momentul, mă luă de braț și mă aduse în fața vitrinei interioare.

–Et voilà, mon beau pétit roumain. Cela te rappelle quelque chose** ? îmi făcu din ochi.

În fața mea o fântâniță își revărsa în valuri ciocolata albă.

I-am spus zâmbind că e o nebunatică.

Râse cu poftă, apoi îmi observă mâna care se întinse după o căpșună. Mă privi lung și îmi zâmbi complice. Îmi înțelese intenția.Vinișoara de la gât, trădătoarea, începu din nou să se zbată a nerăbdare. Am trecut căpșuna printr-un jet de ciocolată albă să și i-am dus-o la gură. O gură gurmandă și lacomă care știe să devoreze în mii de feluri. Buzele îi erau deja umezite și întredeschise. Ezită o clipă, apoi își trecu limba peste roșul vârtos și lucios. Mă privi intens și pătrunzător, pe urmă o apucă lacom cu buzele.

Ne priveam în ochi fără să ne spunem un cuvânt. În sfârșit, Louanne își mută ochii pe fântâniță și spuse:

-O să-mi aducă aminte de tine, Daniel.

-De noi, Louanne.

***

Continuăm să ne vedem pe ascuns, să ne sărutăm pe furiș, în culoar sau pe scări. Îmi părea că pe Louanne o amuză grozav relația noastră clandestină. N-am întrebat-o niciodată dacă era doar un joc sau se temea pe bune să nu fie surprinsă de vreun amant. Sau poate că se ferea chiar de femeia ceea de pe terasă cu voce alterată de țigară care o convingea să mi se dea. Era un mister pe care nu vroiam să-l ating. La ce bun ? Ne simțeam atât de bine împreună. Preocuparea mea era să–i ofer plăcere. Curios, nu doar trupească. N-aș spune că sunt un june romantic, dar spre surprinderea mea, femeia asta trezea nu doar amantul, dar și cavalerul din mine. Un rol pe care l-am acceptat spontan și cu bucurie. Îmi cheltuiam timpul și energia pe lucruri pe care le numeam cândva fleacuri. Câtă plăcere și satisfacție îmi aduceau acum ! Știam că-i plac trandafirii mărunți, soiul Mini-Eden, de un roz porțelan. Când îi aduceam câte un braț și își băgă nasul în ei, observam că tenul ei catifelat era de aceeași culoare ca petalele. Abia mă abțineam ca să n-o sărut în văzul tuturor. Răspândea o feminitate de păpușă din secolul trecut, suavă, cuminte, dantelată. Sau poate așa o vedeam eu. O invitam deseori la plimbare prin parcul regal. Mergeam la braț, cu pași domoli, până asfințea soarele. Ne amuzam căutând papagalii ascunși printre corolele înalte ale copacilor. Pentru că erau verzi ca frunzele nu erau ușor de reperat. Louanne câștiga mereu. Avea o vedere fenomenală. Ne așezam apoi pe un scaun umbrit de tufe de liliac și mâncam înghețată la cornet. Îi plăcea înghețata cu sirop de căpșuni.

***

-Louanne, de când trăiești la Bruxelles ?

-Ah, de demult, tinere, o face pe cocheta, dar scutește-mă să număr anii.

-La muzeul regal de artă ai fost ?

-Nu.

-Mi-ar face plăcere să-ți fiu ghid. Vii cu mine ?

Louanne ezită. Își trecu mâna prin păr. Negru, mătăsos, lucios :

– Vin.

***

Oricât de departe nu am pleca, unele obiceiuri totdeauna vor rămâne pentru totdeauna cu noi. Mama îmi repeta mereu în adolescență: Daniel, dragul meu, să nu intri niciodată într-un muzeu în șorți, bluji, ca turiștii neglijent de pe plajă. Să ai un respect față de capodoperele artiștilor pentru care arta a fost sensul vieții, suferință sau sacrificii gigantice. Nici de data asta nu aveam de gând să mă abat de la vorbele mamei. Nu pentru a nu-i ieși din cuvânt, dar pentru că îmi plăcuse argumentul ei. Data asta mai era și o ocazie specială. Ieșeam cu o doamnă la muzeu, în consecință, am hotărât să mă prezint mai elegant decât m-aș fi pornit singur sau decât și-ar fi imagnat chiar mama.

Bruxelles-ul e plin de parcuri pitorești, cu locușoare ferite de ochii trecătorilor curioși, cu bănci lungi așezate în dosul arcurilor de trandafiri cățărători, arbuști de liliac, hortensii sau alte plante pe care la București încă nu le-am întâlnit.

Ne-am dat întâlnire la ora 16.00, într-unul din scuarele mici și dosite de lângă muzeu. Pe o bancă, lângă o fântâniță cu un jet subțire de apă.

La sfârșitul lui iulie, îndată după ziua națională a Belgiei, capitala e vidă. Totul e verde, înflorit, aerisit. Serile sunt parfumate și liniștite. Mă gândeam să-i fac o propunere lui Louanne. După muzeu aveam de gând s-o conving să ne plimbăm prin orașul nocturn până când n-au s-o mai țină picioarele. Și eu s-o duc în brațe până unde a dori ea. Prețul călătoriei – zâmbetul ei superb. Am să-i poruncesc să nu se oprească tot drumul din râsul ei zglobiu. Să fie tot atât de veselă și înviorătoare cum a fost mereu de când am cunoscut-o.

Eram gata să ies în cămașă din casa, dar m-am întors înapoi să iau și sacoul. Dacă va fi prea răcoare noaptea ? Am să i-l ofer lui Louanne. Am trecut pe la florărie ca să cumpăr o roză, pentru ambianță, restul îi voi oferi la întoarcere, ca să nu le poarte toată noaptea sub braț.

În scuarul nostru nu era nimeni. Domnea o liniște prea delicioasă și relaxantă pentru o capitală. M-am așezat pe bancă și ascultam susurul fântâniței cu apă. Louanne trebuia să apară din clipă în clipă. Deși am văzut-o azi dimineață și i-am atins obrazul în treacăt, îmi lipsea enorm. Fremătăm la gândul că am s-o strâng din nou în brațe, c-am să-i respir aerul, c-am s-o țin de mână. Nu cred că mi-am dorit cu atâta ardoare vreo femeie. O femeie cu care deja am făcut dragoste, și nu o singură dată. Louanne e ca un izvor din care beau și tot mă mai simt însetat. Oare am să mai întâlnesc femei ca ea ?

Se însera.

Louanne n-a venit.

La 18:03 am depus trandafirul lângă fântâniță și am plecat.

***

Luminile din ciocolaterie erau stinse. Am trecut prin intrarea din spate. Când am pus primul pas pe scară am auzit niște voci. Veneau de după ușă din lemn greu.

-Se simte mai bine puștiul tău ? întrebă ironic o voce de bărbat.

-Mai bine, răspunse Louanne.

-Îți spuneam că-ți faci griji în zadar. I-ai arătat Raiul de câteva ori și s-a liniștit.

Louanne tăcea.

-De ce nu spui nimic ?

-Cât e ora ? Întrebă zbuciumată.

-18:25

–Merde !

***

Ploua mărunt, ciobănește. Pe Place du Sablon. Și pe valiza mea.

Nu știam încotro s-o apuc.

Încă nu vroiam să plec din Bruxelles.

Seara mirosea a ciocolată arsă.

***

Un cuplu de turiști se apropie de o vitrină.

Fata vroia o fotografie lângă fântânița cu ciocolată albă.

Lilia Calancea

Bruxelles

27.02.14

* Ușurel

** Poftim, micul meu român frumos.  Îți aduce aminte de ceva?