Publicat în Creatie proprie

Dantelă și ciocolată

(Povestire cu parfum erotic)

Deși valiza îmi era gata și doar o singură noapte mai puteam rămâne în apartamentul închiriat, eu eram decis să mai stau în orașul acesta. Am deschis fereastra și am privit pentru ultima dată poienița cu margarete de la parter. Când o privești mai lung, începi să crezi că te miști în timp, că plutești printr-un cer verde cu constelații albe. Mi-am smuls cu greu ochii din verdele crud, am închis fereastra și m-am pornit în oraș.

Era o zi însorită, « o vreme delicioasă » cum zic bruxelezii lehămetiți de ploile cronice. Nu știam ce caut și ce vreau. În schimb, știam bine ce nu vreau. Nu vroiam să mă întorc la București. În Bucureștiul vid, incandescent și greu de respirat în luna iulie. Ce mă reținea la Bruxelles ? Poate răcoarea verde și mirosul constant de ploaie ? Poate oamenii lânga care respiram ușor și cu care mă deprinsesem timp de un an de studii ?

Centrul orașului era împânzit de turiști cu ochelari de soare și cu gofre fierbinți în mână. Unii pozau, alții râdeau. M-am amestecat printre ei. Îmi târam privirea pe jos. Vagabondam printre picioarele ce băteau străzile pavate și lucioase; în ghete, bocanci, sandale. M-am prins într-un joc cu picioare străine : începusem să urmez cele care-mi plăceau. Înaintam pe unde îmi spunea radarul interior. Aiurea, fără logică, fără destinație.

M-am pomenit pe Place du Sablon. Mirosea a gofre caramelizate, a cartofi prăjiți, a ciocolată caldă. Piețișoara era inundată de terase cu mese grele de bere, cafea și cappuccino. Ansamblul compunea un peisaj leneș întins sub parasolare. Vitrinele celor mai rafinate ciocolaterii din capitală străluceau ca niște cristale la soare, ademenind cumpărători. Turiștii pofticioși de ciocolată belgiană făceau rând lung până afară. Alții făceau doar poze cu vitrine încărcate de praline, trufe, căpșuni înmuiate în ciocolată neagră sau ciocolată albă. Lucrătorii ciocolateriilor roiau ca în știubei.

La intrarea unei ciocolaterii, o fetiță de cinci ani, mânca o capșunică topită în ciocolată de lapte. Pentru că maică-sa, o blondă de vreo treizeci de ani cu sâni vârtoși prinși într-un corset înflorat, o ținea strâns de mână, studiind atent vitrina, fetița încerca să-și potolească pofta doar cu o singură mânuță. Stângăcia ei lăsa pete maronii pe buze, obrăjori și năsuc, care o făceau minionă și dulce.

I-am zâmbit. M-a privit indiferentă și se puse pe ros capșuna mai departe. În dreptul vitrinei am zărit un anunț cu litere în bold.

Ciocolateria Bartolini caută urgent pentru angajare student/ă, 3 ore/ zi, odaie și micul dejun inclus. Persoana de contact : Madame Louanne Coppens.  Am ezitat o clipă : să fac rândul, ca ceilalți turiști, sau să intru și să întreb direct de Madame Coppens ?

În ciocolaterie era mai răcoare ca afară. Mirosea gustos și parfumat. Un bărbat cu un ecuson prins de bluza albă imaculată, ieși printr-o ușă laterală de lemn greu. I-am făcut semn :

-Vin pentru anunț, Monsieur !

Mi-a făcut semn din cap și mi-a arătat două degete :

-Două minute, tinere !

Se întoarse cu o doamnă, o brunetă cu ochi curioși, zâmbet de serviciu și voce moale :

-Vă interesează oferta noastră, tinere ?

-Da.

-Înainte de a va explica totul și să vă arăt odaia, trebuie să știu dacă sunteți disponibil imediat ?

-De mâine !

-Minunat ! slobozi un oftat ușurat.

-După cum vedeți, arată cu mâna spre rândul de cumpărători, cererea e mare, nu putem să discutăm acum. Veniți, vă rog, seara pe la 18.00.

Mă privi lung, îmi mai zâmbi o dată și îmi întinse mâna. O mână în mănușă albă.

-Ah, să mă scuzați. Își scoate mâna din mănușă și mi-o mai întinde o dată.

Avea o palmă caldă ca și zâmbetul ei cuminte.

La ieșire am observat că tot personalul purta manuși albe.

***

Madame Coppens a apărut pe pragul ciocolateriei exact la ora 18.00. Privi în dreapta, în stânga, apoi dădu cu ochii de mine :

-Oh, credeam că nu mai veniți, spuse cu o sinceritate care m-a derutat.

-De ce, madame ?

-E perioada când studenții pleacă din Bruxelles. Puțini găsesc oferta noastră… avantajoasă, ca să spun așa.

I-am răspuns cu un zâmbet timid.

-Să mă prezint încă o dată, zise femeia. Mă numesc Louanne Coppens și împunse un deget în piept, spre literele ecusonului. Poți să mă numești Louanne.

-Încântat. Mă numesc Daniel Deliu.

-Daniel, repetă femeia, cu moliciunea pe care mama o adoră. Niciodată nu pronunță în maniera românească cu l dur la sfârșit.

Mama e o femeie romantică. La vârsta ei înaintată își păstrase încă aerul fragil și vaporos din tinerețe, cvasi inexistent în lumea noastră. Un soi de feminitate care mă încântă și mă stingherește în aceeași măsură. Mă încântă pentru că e unic și rar întâlnit în zilele noastre, deci prețios, dar și mă nenorocește, pentru că mă tem să mă apropii de femeile cu alt tip de feminitate. Mai crudă și mai pământească. Departe de candid și pur. Genul de femei care îți stârnesc instinctul, care te lasă să le devorezi și pe care nu vrei să le mai revezi a doua zi. Și ele sunt rare femeile care nu te hărțuiesc când nu mai vrei să le vezi. E una din fobiile mele, să ajung să fiu hărțuit. O situație umilitoare pentru ambele părți. Această frică îmi ține în frâu poftele și mă face să fiu prudent cu femeile. Când Louanne îmi pronunță numele, eram încă departe de gândul că doar peste câteva săptămâini, eu însumi, dintr-un student eminent, cuminte și feciorul mamei, mă voi transforma într-un hărțuitor de primă clasă.

***

Odaia se afla sub mansardă. Mică, curată cu ferestruica spre Place du Sablon. Vederea era încântătoare. Dacă eram poet, era să scriu câteva poeme. Mai ales, pe vreme ploioasă. Dar eu nu sunt poet, ci pictor, așa că am scos valiza cu albumele groase, creioanele și m-am apucat să fac câteva schițe de acoperișuri și ferestre în care se aprindeau primele lumini de seară. Exultam la ideea că pot să exersez zile și nopți întregi, fără ca să fiu deranjat. Aveam un acoperiș și mult timp liber. Un lux nesperat pentru un student artist. Mulțumit și absorbit de noua priveliște, abia băgasem de seamă că se lăsase seara târzie peste oraș. O ploiță de vară acoperi praful de peste zi, mirosul de gofre, cartofi prăjiți și ciocolată. Aerul deveni pur ca o pagină curată. O nouă zi urma să-l picteze cu noi arome de vară. Am adormit sub clopotele catedralei Notre Dame du Sablon, îmbrăcat și cu fereastra deschisă.

***

-Dacă ești disciplinat, ne vom înțelege, Daniel, îmi spuse Louanne a doua zi la 6 :00. Tot ce ai de făcut e să muți lăzile de carton din cămara asta în odaia mare și rece din capătul culoarului, pe care îl numim frigider. Lăzile sunt ușoare, dar e un lucru delicat, înțelegi ? Pralinele sunt fragile, fructele la fel. Fiecare trebuie aranjată cu grijă, cu delicatețe, fără grabă. Trei ore sunt suficiente. Dupa 9:00 ai să găsești micul dejun pe un platou lăsat de pe măsuța de lângă odaia ta. Eu am să am grijă de asta.

Louanne îmi lămuri și arătă totul. Din jumate în jumate de oră, trecea să vadă cum mă descurc. Îmi zâmbea aprobator, nu spunea nimic, apoi dispărea după o ușă grea de lemn, unde făcea conturile împreună cu contabilul, bărbatul cu ecuson din ziua în care am pășit pentru prima data pragul ciocolateriei. Pe la 8 :00 se adunau vânzătoarele. Doua blonde și o brunetă, toate trei trecute de 40. La 8 :30 ciocolateria își deschidea ușile pentru cumpărători. La 9 :00 îmi serveam deja micul dejun în odaie. Louanne era mulțumită, iar eu de două ori mai mult. Restul zilei am desenat schițe privind acoperișul catedralei Notre Dame du Sablon.

Prima săptămână trecu repede. Îmi anunțasem mama că nu mă întorc acasă și primisem deja un răspuns ce m-a întristat. Îl meritasem. Nu mă văzuse de la Paști și îmi ducea dorul. Eu însă am ales să mai zăbovesc pe meleaguri străine și nici adresa nu mă grăbeam să i-o dau. Mamei nu i-ar fi plăcut ceea ce fac. E înduioșător de vulnerabilă. Ține prea mult la reputația ei. Pe alocuri imaginară. După ce s-a lăudat cu mine un an în fața prietenelor : « Știți, Daniel (pronunțat obligatoriu în maniera franțuzească) face arte la Bruxelles. Și nu oriunde, ah Dumnezeule, ci la Academia Regală de Arte Frumoase. E atât de talentat și apreciat. Primul din tot cursul ! Mândria mea, fetelor ! » nu i-ar fi plăcut să ajungă într-o zi să rostească un alt adevăr : « Feciorul meu e hamal la Bruxelles ». Nu e romantic și deloc poetic. Suna jalnic și disperat. În capul mamei, evident, nu al meu. În al meu lumea prindea culori noi pe care nu le cunoșteam. Eram curios…

Într-o dimineață de vineri Louanne îmi păru deosebit de înviorată și veselă. Încă nu știam cum arată o femeie după o noapte de plăceri zbuciumate. Nu bănuiam ce taină ascundea privirea ei umedă și înstelată. O privire care îmi păru doar „mai altfel” și atât. Louanne purta o bluză cu corset mulat ce susținea un piept cu curbe perfecte. Ochiul meu nu s-a reținut mult pe crăpătura decolteului, decent și elegant, în schimb zăbovi pe roșul centurii care îi cuprindea talia fină și suplă. De la abdomen în jos cădea în falduri o fustă care îmi păru deosebit de înfoiată și care se termina la genunchi cu un rând de dantelă fină. Îmi agățasem privirea de ea în timp ce Louanne aranja niște cutii cu praline, o comandă făcută de un client mai deosebit. Când descoperi că stau cu ochii fixați pe genunchi, întrebă amuzată:

-Ceva nu e în regulă, Daniel ?

Tresărisem de parcă mă prinse asupra unui act rușinos :

-Nu, mă bâlbâisem. Priveam dantela … Are un desen fin, încerc să înțeleg cum evoluează… uzorul. Aș vrea să-l memorizez și să-l reproduc în schițe.

-Desenezi, Daniel ?

-Da, poate încă n-am avut ocazia să v-o spun, sunt student la Academia Regală de Arte Frumoase.

-Ah, înteleg, zâmbi femeia. Zici ca-ți place dantela mea ?

Confirm din cap și ma străduiesc să nu-i mai privesc genunchii.

-Întoarce-te ! porunci Louanne.

M-am suspus fără să-mi dau seama. În spatele meu se auzi un foșnet, apoi un tocăit de escarpen, și încă unul.

-Gata, poți să privești !

Ținea în mână o fustă albă cu dantelă. Mi-o aruncă cu gest ușor peste umăr.

–Poți s-o păstrezi până mâine !

Văzându-mi nedumerirea, îmi explică :

-Port două fuste. Asta albă cu dantelă e de desubt, servește pentru volum. Șmecherii femeiești, înțelegi ? Îmi făcu cu ochiul. Apoi luă cutiile și ieși cu ele.

Fusta lui Louanne, spânzurată pe umărul meu drept, degaja un parfum de femeie pe care îl adulmecam pentru prima dată. O mireasmă tulburătoare…

***

Am desenat crochiuri toată seara. Dantela avea uzoare complicate, era lucrată minuțios, de o mână răbdătoare, probabil în vreo mănăstire. Am stins lumina abia dupa miezul nopții. Cerul era senin și înstelat. Lumina galbenă a lunii curgea peste scaunul pe care era spânzurată fusta cu dantelă. Mi-am amintit de genunchii lui Louanne. Avea gambe zvelte, lungi. Probabil și coapsele îi sunt netede, catifelate… E o femeie frumoasă Louanne. Oare câți ani să aibă ?  35 ? 40 ? Ce nebunatică e ! mă hlisezc în întuneric. Și-a scos fusta cu atâta ușurință și naturalețe. Am întins mâna spre dantelă. Era plăcută la atingere. Ca o spumă. Suavă, moale, parfumată și … chiar în dimineața asta îi încălzea coapsele lui Louanne.

***

Într-o dimineață Louanne mă întrebă dacă mai desenez.

I-am răspuns că sunt în căutare de profiluri mai puțin comune, de bărbați, femei, copii. În mișcare lentă. Louanne mă ascultă atent, apoi îmi spuse că mă poate ajuta.

-Uite, Daniel, poți veni în ciocolaterie între ora 10 :30-11 :30. Rămân doar eu aici pentru că e ora de declin, vin puțini cumpărători, iar vânzătoarele își iau o pauză. Mâine vor trece dupa comandă câțiva clienți cu adevărat speciali. Am să-i țin de vorbă, dar tu poți să le faci câteva crochiuri. Îți eliberez un loc la masa de lângă vitrină.

***

În ciocolaterie mirosea a violete, căpșuni, scorțișoară și cafea, totul pe un fundal puternic de cacao. Louanne se ocupă de clienți, eu desenam. Clienții o iubeau. Poate pentru că era drăguță și atentă, poate că știa să-i asculte și să-i servească fără grabă. Avea zâmbetul cela cuminte cu care m-a primit în prima zi și care îți câștigă încrederea. Pe urmă, mult mai târziu am înțeles că era și foarte sinceră cu toți. De o amabilitate neprefăcută, spontană și caldă ca ciocolata care curgea în fântânița de alături.

Louanne nu purta pantaloni. Nici rochii. Doar fuste până la genunchi și bluze cu nasturi în față. Nu avea nevoie de decolteu capcană ca să atragă privirile bărbaților. Juca cinstit. Nasturii îi erau închiși până sub bărbie. Numai un ochi atent și răbdător putea surprinde uneori o priveliște care îți tăia respirația. Când se întindea după o pralină sau se întorcea brusc spre mine, zăream prin micile deschizături dintre nasturi pielea albă a sânilor vârtoși, ținuți în frâu de elasticul dantelat …

În câteva zile deveniserăm un soi de complici. Louanne repera de pe prag clienții care puteau să mă intereseze și îmi făcea semn cu ochiul. Dacă mai erau clienți în ciocolaterie, utilizam un cod secret, al nostru. Dacă zicea :

-Daniel, pune de-o parte niște praline cu trei rânduri de marzipan ! (asta înseamna că vine doamna extravagantă, care poartă mereu o pălărie în trei niveluri).  Deschideam pagina de dată trecută, unde mă oprisem la un detaliu neterminat…

-Daniel, mai adăugă niște trufe cu cogniac ! (în rândul ăsta însemna că vine domnul care miroase a alcool, deși are un profil de aristocrat cum rar întâlnești pe străzile Bruxelles-ului).

Jocul nostru ținea o oră pe zi. Doar o oră. O oră, care îmi părea din ce în ce mai scurtă. Începea să-mi placă s-o simt alături pe Louanne. Îi urmăream mișcările : moi, elegante, generoase. Zâmbetul duios cu care își trata egal clienții, privirea verde, profundă, atentă. Îi dedicasem o pagină în albumul meu cu crochiuri : fața, sânii, mijlocul, picioarele, totul … în mișcare, în afară de mâini. Mâinile erau ascunse în manuși albe. N-aș fi îndrăznit niciodată să-i spun să  le scoată.

***

Complicitatea noastră creștea în fiecare zi. Într-o manieră firească, veselă, spontană. Îmi plăcea evoluția. O evoluție totuși prudentă. Din ziua ceea specială, cu privire umedă, când îmi aruncase fusta cu dantelă pe umăr, Louanne nu-și mai permisese gesturi echivoce. Uneori îmi părea că Louanne, cu toată complicitatea care creștea între noi, mă ținea delicat la distanță. Era totuși ceva în femeia asta care mă tulbura mai puternic decât mi-aș fi dorit. Prudența începea să mă irite. Oare simțea ea asta ? Oare din cauza asta păstra distanța ? Poate e măritată ? Poate că eu nu sunt genul de bărbat pe care și l-ar dori în pat ?

***

Într-o miercuri dimineață, găsisem printre cutiile de pralie un pachet avariat de marțipane. Era pentru prima dată când dădeam de un produs alterat, așa că m-am pornit s-o caut pe Louanne pe culoarul lung, din spatele ciocolateriei. Louanne nu era nicăieri. Nici măcar în biroul contabilului în care își petrecea o bună parte din timp. M-am oprit lângă o ușă de depozit reflectând cam unde aș putea depune pachetul, când niște șoapte de după ușă ajunse la urechile mele. Le-am ciulit mai bine. Șoaptele au devenit respirații ritmice pe fundal de foșnete, scârțâituri și gemete înnăbușite. Era clar că un cuplu își găsise adăpost intim după ușa lângă care stăteam. Am zâmbit amuzat, pe cale să plec deja când un suspin slobozit de o voce cu inflexiuni cunoscute îmi opri pasul. « Louanne ? ». O curiozitate perversă mă împinse să privesc prin broasca ușii. Trebuia să verific. Nu știu de ce. Louanne era întinsă pe o masă cu fusta de dantelă ridicată până la coapse. Mâini viguroase de bărbat îi țineau coapsele și o posedau cu mișcări puternice. O șoaptă poruncitoare se rupse din gâtul femeii : « Encore ! Plus fort ! Plus fort ! » Nu mai era vocea cuminte a lui Louanne. Respirația lor mergea in crescendo până exploadă brusc în gemete zgomotoase. O mănușă albă căzu istovită pe masă.

A fost o dimineață de miercuri … Cu marțipane alterate.

***

Un sentiment nou și nedeslușit mă împiedică să adorm. Sentiment sau doar o banală dorință de a poseda o femeie ?  … nu orice femeie. Revedeam sub pleoapele închise coapsele goale a lui Louanne. Pielea catifelată, curbele voluptoase, mișcarea ritmică, senzuală, supusă … Îmi rămaseră în urechi gemetele ei. Vroiam să posed feminitatea ei impudică. Corpul ei rătăcit în freamăt dulce stârni în mine o tensiune de care am putut scăpa doar prin masturbare. Pentru prima dată mi-au trebuit câteva reprize.

Fără ca să știe, Madame Coppens îmi aparținea deja.

***

A doua zi dimineață, dând, ochii cu ea m-am simțit stânjenit, de parcă aș fi posedat-o pe furiș în somn. Corpul meu reacționa ciudat în prezența ei. Mă temeam să nu mă trădeze privirea, vocea, totul, așa că am răspuns abia auzit la salutarea ei și obișnuitul «  ça va, Daniel ? ». Și prin asta m-am trădat.

-Daniel, s-a întamplat ceva ? întrebă iscoditor.

-Nu, îi răspund monoton.

-Bine, spuse la fel de neconvingător ca mine. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, nu ezita.

I-am zâmbit.

A zâmbit și ea.

Două zâmbete ce ascundeau frământări diferite.

***

Ciocolateria avea o ieșire în spate ce dădea într-o curte cu grădiniță și terasă. Câteva mese cu fotolii în plastic alb și un rând de muscate roșii compuneau un spațiu agreabil și îngrijit pentru personalul casei. Mic, comod și intim. La ora când Louanne mă lăsa să desenez în ciocolaterie, vânzătoarele ieșeau în oraș, dar uneori rămâneau pe terasă la o țigară sau o cafea. Uneori discutau între ele, alteori răsfoiau reviste pentru femei. Intrarea spre odaia mea trecea prin spațiul acesta, așa că uneori surprindeam frânturi de discuții care nu îmi erau destinate. Pentru a nu jena participanții, apăsam expres pașii pe scări și pe culoar ca să priceapa că vine cineva. Îi salutam și mergeam mai departe. Deseori fetele încercau să mă rețină cu replici hazlii și glumițe. Eu le răspundeam mereu politicos, dar nu lungeam vorba. Cauză din care, nu o dată auzeam în urma mea frânturi de replici cu « ah, comme il est gentil, ce petit roumain, mais toujours indisponible ».

Într-o după-amiază coboram scările cu o carte subțioară. O împrumutasem de la Biblioteca Riches-Claires. Mă duceam s-o restitui și mă gândeam deja la cartea pe care demult vroiam s-o împrumut, dar încă nu era disponibilă. Mă pasiona arhitectura în stil « art nouveau floral » și fondatorul acestuia, Victor Horta. Intenționam să studiez cartea înainte de a începe să desenez crochiuri. Eram compleșit de gânduri, uitasem de terasă. Mergeam cu pas domol și surd ca și gândurile mele. Dintr-o dată am auzit vocea lui Louanne și m-am oprit.

-Nu vorbi prostii, Laura !

-De ce, ma chérie, rânji o voce de femeie, alterată de fumat. E atât de drăguț ! Proaspăt ca un toporaș … Mmm.

-Încetează ! rispostă Louanne.

-Ai văzut cum te privește ?

-Am văzut. Mă privește pentru că face schițe.

Am rămas o clipă fără aer. Deci era vorba de mine.

-Asta s-o crezi tu. Puștiul abia așteaptă să-l lași sub fustă.

-Puștiul … Vezi că singură ai spus-o. E un puști. Mă vezi metresa unui june de 19 ani ?

-Păi a trecut de majorat, ma chère. Ce te mai reține ?

-Prea tânăr …

-Și fără de experiență ? o tachină vocea groasă.

Răspunsul nu l-am auzit pentru că una din vânzătoarele blonde venise s-o cheme pe Louanne. O aștepta un client cu o comandă specială. Cealaltă se ridică și ea de la masă, părăsind terasa odată cu Louanne.

***

« Prea tânăr … », « prea tânăr … pentru Louanne ». Repetam replica la fiecare 5 pași, târandu-mi gândurile și privirea pe dalele Pieții du Sablon.

De ce o femeie ca Louanne s-ar încurca cu mine ? Are admiratori, are amant (poate mai mulți), e draguță, sinceră, seducătoare, blândă … Da, asta e cuvântul, e blândă cu mine și nimic mai mult. Oare de ce complicitatea noastră îmi păru specială ? De ce politețea ei am interpretat-o ca pe o simpatie personală ? E doar o fantezie de-a mea ? Doar atât ?

Louanne e o femeie versată. A citit îndată pe chipul meu că nu am experiență de așternut. Recunosc, prea am aerul unui băiat cuminte, chiar de tocitor. « Un beau garçon indisponible », vorba fetelor de pe terasă. Fug mai mult după cărți decât după femei. Nu prea am simțit nevoia să mă gândesc la strategii de cucerire. La ce bun ? Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar fetele de azi nu-mi par ca cele de altă dată. Am avut ocazia să mă conving nu o singură dată. Femeile au prea multă inițiativă și deloc răbdare. Cele care « vânează » nu m-au interesat niciodată. Și uite că acum o femeie care-mi place, mă respinge cu aceeași armă cu care m-a sedus, fără ca să știe. Cu sinceritatea-i fermecătoare și necruțătoare.

Prea tânăr … Ideea începea să mă irite. Să mă supere. Pașii mi-au devenit nervoși, grăbiți. Fără ca să-și dea seama, Louanne m-a provocat.Virilitatea anemică mi-a fost pălmuită. Sângele a prins a clocoti cu furie în mine. Prea tânăr !!! Eu vreau femeia asta care nu mă vrea ! Așadar, a venit timpul să acționez. Nu mă las bătut până când singură nu-și va ridica fusta ! Ai să capitulezi, Madame Coppens. Și încă cum !

(à suivre)

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

23 de gânduri despre „Dantelă și ciocolată

  1. Apropo de ce din numele unui personaj masculin …e un risc totuși știi ca bărbații „ciocolata care o au azi nu prea o lăsa pe mâine” …;) îmi e interesant ce gândesc oare bărbații …

    Apreciază

    1. Daca sincer, nu am o explicatie logica. Deseori am apucaturi sa scriu din partea unui barbat 🙂 Doctore, ce-i cu mine?! Dar m-a amuzat naratiunea de la persoana I, barbateasca.

      Apreciază

      1. „Dar m-a amuzat naratiunea de la persoana I, barbateasca.” – la acest capitol vroiam sa te intreb daca ai citit „Fara Ideal” (asa e tradus in romana, in poloneza e „Bez dogmata”) de Henryk Sienkiewicz? Este jurnalul unui barbat care povesteste despre relatia sa cu o femeie. E pur si simplu fantastic sa citesti cum un barbat interpreteaza lucrurile si sa incerci sa intelegi prin trece o femeie doar din spusele lui. Cate emotii de toate culorile reuseste sa traiasca un cititor!!!

        Cat despre naratiunea ta m-a transpus in uul din magazinele de ciocolata din centrul Bruxelles-lui pe care l-am vizitat vara. Incercam sa-mi amintesc daca era vreun personaj straniu din personal care vreie sa picteze clienti :). Abia astept continuarea!

        Apreciază

  2. De la persoana I masculină chiar bine ai făcut sa scrii … Nu știu ce îți va răspunde doctorul dar sper sa nu fie contagios 😉 ai scris textul in franceza ?parca e tradus nu știu cum … Sau poate eu ii fac traducerea automata .. Personajul pare a fi tăcut romantic dar bine făcut ..:)

    Apreciază

    1. Imi pare bine, Anishoara 🙂 marturisesc sincer ca ma tem sa nu plictisesc cititorul cu textele mele lungi. Oamenii nu prea au timp si rabdare sa citeasca asa texte pe un blog, de pe ecran. Asa e in epoca vitezei 😉

      Apreciază

    1. vinerea viitoare, Veronica 🙂 taman inca o bucata de timp ca sa reusesc sa fac textul si mai delicios. ca un fruct care mai trebuie sa se coaca ca sa fie mustos.

      Apreciază

  3. frumos scris, oricum astept deliciul textului, care cred ca e in partea a doua a povestirii.
    citeva intrebari blitz, daca se poate:
    1. ii citesti/traduci si sotului povestirile tale cu parfum erotic?
    2. fiindca femeile si barbatii gindesc diferit. tu cind scrii cam ce gindeste baiatul, te consulti cu cineva masculin, poate chiar cu sotul?
    3. este vreo persoana a carei parere conteaza pentru tine in special?

    Apreciază

    1. sper sa nu te dezamageasca partea a doua 🙂
      1. textele in romana nu. dar i-am citit cateva in franceza, pe care le-am scris la atelierul erotic.
      2. nu (e un risc mare, stiu)
      3. este. parerea poate sa conteze, in general, si pot sa ma gandesc mult la ea, dar pana acum inca nu a avut consecinte directe asupra textelelor pe care l-am scris. sau poate eu n-am observat.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s