Publicat în Copilărie sovietică

Pescarul și Bojdeuca cu hulubi

„Imitatorii nu schimbă lumea”.

„Dacă nu-ți folosești mintea, o va face altcineva”.

pescar

***

Un om de afaceri american stătea lângă chei, într-un mic sat mexican de coastă, când un pescar își trage barca la mal. În barcă erau câțiva pești frumoși. Americanul îl felicită pentru peștele prins și îl întreabă cât timp i-a luat să-l pescuiască.

-Foarte puțin, a răspuns mexicanul.

-De ce nu stai mai mult pe mare să prinzi mai mult pește ? a întrebat atunci americanul.

-Mi-ajunge să-mi întrețin familia, i-a răspuns pescarul.

-Și ce faci în restul timpului? a vrut să știe omul de afaceri.

-Dorm până târziu, pescuiesc puțin, mă joc cu copiii, îmi fac siesta împreună cu nevastă-mea, în fiecare seară mă plimb prin sat, beau un pahar de vin și cânt la chitară cu prietenii. Domnule, am o viață plină și sunt foarte ocupat, a încheiat pescarul.

-Uite, îl ia peste picior americanul. Am studiat economia la Harvard și te pot ajuta.  Ar trebui să pescuiești mai mult și cu banii pe care-i câștigi în plus să-ți cumperi o barcă mare. Cu ceea ce câștigi de pe urma bărcii mai mari îți poți cumpăra câteva bărci și mai târziu chiar o flotă de pescuit. În loc să vinzi peștele prin intermediari, îl poți vinde direct la o fabrică, iar mai târziu îți poți cumpăra propria fabrică de prelucrare a peștelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea și distribuția. Va trebui să pleci din sat, să te muți în Mexico City, apoi la Los Angeles și, mai târziu, la New York, de unde îți vei conduce afacerea tot mai înfloritoare.

-Și cât va dura să fac toate astea, señor? întreabă pescarul.

-Vreo cincisprezece-douăzeci de ani, răspunde americanul.

-Și apoi ?

-Apoi vine partea cea mai bună, râse americanul. Îți vinzi afacerea și devii foarte bogat, ai lua câteva milioane.

-Milioane, señor ? se miră pescarul. Și după asta ?

-După asta te retragi din afaceri, te muți într-un sătuc de pescari pe malul oceanului și te scoli târziu, pescuiești puțin, te joci cu copii, îți faci siesta împreună cu soția, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cântați la chitară.

(Pildă din cartea Viața ca o țeapă)

***

hut

***

« Un fermier din Marea Britanie, cu puţin talent şi viziune, a reuşit să construiască o casă, în spatele grădinii sale, pe care a ridicat-o cu suma de 180 de euro, aproximativ 800 de RON.

Fost profesor de artă, Michael Buck în vârstă de 59 de ani a folosit materiale naturale şi ieftine pentru construcţia locuinţei: lutul, chirpiciul, şi resturi găsite în gropi de gunoi. »

***

Aşa, şi? mă întreb. Pentru asta trebuie să ai talent? Trebuie să fii englez? Trebuie să fii profesor de artă?

Acum 30 de ani în orice sat din Moldova puteai face câte o noutate bombă de acest gen. Chiar eu, fiind copil am cunoscut personal o femeie de 60 de ani, singură, bolnavă, care timp de o vară şi-a construit o bojdeucă pe malul Nistrului. A folosit şi ea materiale naturale şi ieftine  pentru construcţia locuinţei: lutul, chirpiciul, şi resturi găsite în gropi de gunoi. Şi nu a cheltuit nici măcar un ban. Nu-i avea. Nimeni nu a ajutat-o, deşi era femeie. O femeie în vârstă. Şi căsuţa era funţională, am văzut cu ochii mei de copil curios cum îşi gătea soba din lut. Şi a iernat cu ea. Nu ştiu dacă englezul ar fi avut curaj.

Paradox. Odată cu evoluţia mass-media, încep să suspectez că oamenii nu sunt capabili să evolueze. Atât de incapabili, leneşi în gândire şi lipsiţi de simţul consecinţelor (aici la tărăboiul ecologic mă refer), încât încep să cred în Dumnezeu. Nu putea, pur şi simplu nu putea omul să evolueze din maimuţă. NU e capabil să evolueze, deși a ajuns să facă studii sofisticate pe la Harvard, ca în povestea cu pescarul. Numai Dumnezeu putea să-l facă. E o creatură “Prêt-à-porter”.

***

Despre femeia cu bojdeuca pe malul Nistrului am scris acum câţiva ani. Despre ea nimeni nu a scris şi nu va scrie niciodată, pentru ca mii de oameni să exclame: Uaaau! ce talent! ce voinţă! Ce OM.

***

Bojdeuca cu hulubi

Eu am crescut printre oameni trişti. Unii dintre ei erau trişti pentru că erau săraci, ei,stiţi voi, “când s-o împărţit norocul…” , ceilalti, deşi bogaţi, tot trişti erau, pentru că roada de chiperi şi pătlăgele nu era niciodată aşa cum o aşteptau ei. Îi vedeai zâmbind doar pe la vreo cumătrie sau nuntă, dar asta era meritul vinului, nicidecum bucuria trează a sufletului. Motto-ul vietii lor era -desigur- munca în brânci îl înalţă pe om.

Ziua în care a apărut o băbuţă care strângea balegă de cal şi o aduna pe malul Nistrului a înhărnicit repede gura lumii. Nu pentru ce făcea, dar pentru ca zâmbea şi făcea. Ia, spuneţi, nu-i nebună? Numai nebunii zâmbesc şi lucrează.

Băbuţa, o femeie blondă şi veselă ca floarea soarelui, deşi avea trupul ostenit de ani, pe la o jumate de vară a reuşit să înalţe o bojdeucă din … balega satului. Ziceai că-i jucărie. O uşă, o fereastră, un cuptoraş care îi servea drept pat şi loc de două scaune. Oamenii din sat, ocupaţi ca să se înnobilească prin muncă, nu aveau timp să se întrebe: “De unde a apărut femeia? De ce în satul nostru? Cu ce gânduri? Pe cât timp? ”.

Bojdeuca era situată în perimetrul pe care umblam eu veşnic brambura pe malul Nistrului cu o vărguţă în mâini (mă temeam de buhaii ce păşteau sub mal). Îmi făceam loc printre brusturi largi, de un verde adăpat de Nistru şi priveam de acolo baba în gospodaria ei improvizată.

După ce mă săturam de spectacol şi flămânzeam, treceam pe la o mătuşă ce trăia cu o gospodărie mai la deal. O femeie de o frumuseţe prea elegantă ca să se încadreze armonios în standarde de colhoz. Prea fină, prea aeriană şi fragilă. Păcatul ei era că a ajuns într-o zi să înţeleagă printre ce oameni trişti trăia. A încercat să-i iubească, dar a renunţat repede. De atunci, ironia şi paharul au devenit momente ei delicioase de refugiu. Purta cu ea mereu privirea ceea ce vrea să zică: “Măi, voi sunteţi nişte nefericiţi şi vă meritaţi soarta, dar prea proşti ca să intelegeti asta”. Era probabil unica care avea timp pentru mine pe timp de vară. Ma întreba ce fac, ce vreau şi dacă mi-e foame.

Deseori, revenită de la lucru, se aşeza pe prag, așa cum era încă gătită. Ronţăia elegant un măr şi privea sătenii ce treceau pe drum. Când mă vedea, se înviora îndată şi prima întrebare era: “Ia zi ce-ai mai văzut azi, nas pistruiet”. Nasul se aşeza lângă ea pe prag şi-i povestea agenda consumată a zilei.

Aşa a aflat şi ea despre baba pe care o spionam din brusturi.

-Ş-apoi ce face ea toata ziulica? mă întreabă mătușa.

-Păi, dimineaţa se duce la râpă, caută sticlă, o spală în Nistru, o usucă, iar apoi se apucă de cântat şi pictat hulubi pe sticlă. Da ştii, nana, că îi pictează câte doi? Câte unul n-am văzut. Numai cu pereche. Albi, cu flori roşii, măşcate…

Matuşa mea, cumva surprinsă de reportajul meu din teren, se ridică brusc şi mă luă de mână.

Hai cu mine la dânsa.

-Chiar amu?

-D’apoi ce?

-Şi nu trebuie să-mi spăl picioarele (de la tălpi până la genunchi)? (asta era condiţia obligatorie când mă lua în ospeţie, cunoşteam cântecul)

– Lasă, etichetu’. Ia un măr și hai cu mine.

În ziua ceea am văzut două femei care zâmbeau într-o bojdeucă-jucărie de pe malul Nistrului. Printre sticla pictată cu hulubi albi. Faţa în faţă. Câte doi.

Şi lumea în care trăiam a devenit mai bogată.

Azi, când trec pe lângă catedrala de lângă casă, cu geamuri mari, pictate, parcă nu le mai ajunge ceva pâna la înalta divinitate. Poate nişte hulubi albi printre flori roşii ? Cu pereche.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

8 gânduri despre „Pescarul și Bojdeuca cu hulubi

  1. Cuvinte de suflet. Mi-ai adus bucuria unor amintiri. Chiar şi atunci cînd casa bunicii mele era gîndită cu de toate, vara, pe cînd se făcea dulceaţa din căpşună, zmeură, pomuşoare de tot feliu, în doi timpi şi trei mişcări din mîinile ei răsărea un cuptoraş rotund, din lut de pădure, numai bun pentru fundul ceaunului de 5 căldări, iar eu cogemite fată mare mă bungheam să văd cum funcţionează „maşinăria”. Mare drag mai aveam să stau la gura cuptoraşului, cu o carte uitată pe genunchi şi cu visele hai-hui…
    A cîta oară ne convingem că fericirea e mult prea aproape ca să o cautăm…

    Apreciază

  2. Babuta ne lipseste la toți … „Superficialitatea ne-0 lăsat fără emoții”de aici si moldoveanului ii greu sa zâmbească … O zi buna Lilia a mea ai facut-0 mai reala 🙂

    Apreciază

  3. Frumos scris,de suflet si cu intelepciune ! Fericirea este in noi ,o stare pe care o alegem.Cautam fericirea in lucruri si la urma totul este desertaciune,cum zice inteleptul Solomon !Copii,familiile noastre sa ne fie sanatoase,nafig cu restul.Restul se face,se cumpara,se pierde,se repara !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s