Publicat în Creatie proprie, schite

Bocitoarea

(Schiţă)

Vineri seara, în ajun de Crăciun, traficul în capitală e infernal. Un Peujeot 208 Rouge Noir opri la semafor. Peste geamul pe jumătate deshis cobori o mână de bărbat cu o ţigară. Scutură cu gest calm scrumul, apoi răspunse la un apel.

-Monsieur Dufays ascultă.

La capătul firului vorbea paznicul cimitirului Ixelles.

-Monsieur Dufays, poate că n-ar trebui să vă deranjez, dar îmi pare suspectă o vizită la mormântul fratelui dvs.

– Despre ce vizită e vorba ?

-De câteva zile, exact la ora şase seara, o fătucă în ţinută sportivă, vine cu flori la mormânt. Flori nu chiar ieftine, că vine vorba, buchete gigantice de lilii albe, apoi se apucă de bocit. Ritualul împlineşte o săptămână. Poate e vreo ruda?

-Nu avem rude. Cu atât mai puţin la Bruxelles. Îşi privi tăcut ceasul. 18:25. Întrebă sec :

– Mai este fata acolo ?

-Este, monsieur. O văd prin monitorul de supraveghere.

-Vin îndată. Multumesc.

***

Întinse paznicului un bacşiş frumuşel. Satisfăcut, omul se oferi să-l conducă la mormânt. Monsieur Dufays îl opri cu un gest ferm din cap « totul e în regulă, mă descurc şi singur ».

După ce traversase trei alei, zări de departe o figură de femeie tânără cu genunchii traşi spre bărbie şi capul plecat. Pletele blonde tresăreau uşurel şi rimic. Plângea. Din când în când îşi ducea o băsmăluţă roz spre nas. Apoi îşi cuibărea din nou capul între genunchi şi scâncea jalnic. Bărbatul remarcă codrii de flori albe pe mormânt şi înţelese că paznicul nu numai că nu exagerase, ba chiar subestimase descrierea. « Ce-i cu circul ăsta ? ».

Cu pas intrigat se apropie de fată.

-Madame ?

Fata nu-l privi, dar îi răspunse între două sughiţuri.

-Mademoiselle.

-Mademoiselle, îmi permiteţi să iau loc?

Fata îi făcu un semn dezaprobator din cap « ia-o naibii mai la vale şi caută-ţi un scaun liber ».

Bărbatul ignoră îndemnul şi se aseză lângă ea. Întrebă cu voce gravă :

-L-ați cunoscut pe răposat?

Întelegând că nu avea de gând s-o lase în pace, fata îi răspunse resemnat.

-Nu ! Doar din fotografie, arată cu basmaluţa spre cruce.

-Hmm, ciudat. Eu, în schimb, l-am cunoscut foarte bine. A fost fratele meu. A murit într-un accident.

Fata izbucni şi mai tare în plâns. Tremura şi scâncea. Monsieur Dufays aprinse o ţigară şi întrebă hotărât :

-De ce aţi ales anume mormântul acesta ?

Fata se opri brusc din plâns şi răspunse printre lacrimile pe care încă nu apucă sa le steargă.

-Simplu ! Are scaun !

« Efectiv, trase un fum bărbatul. Simplu de tot» .

-Şi totuşi de ce nu vă duceţi să plângeţi atât de frumos în altă parte ? De ce în cimitir ? De ce în noapte şi în frig ?

Fata îl privi mai întâi cu un amestec de mirare şi indignare, apoi cu o surprindere atât de sinceră încât monsieur Dufays făcu un pas înapoi.

-Dumneavoastră …  domnule, rosti fata răguşit, oare stiţi cât de greu e sa găseşti într-o capitală un loc în care să plângi în voie? Un loc în care nimeni să nu te privească insistent, să nu te recunoască, să nu te tragă de mânecă  « ce s-a întamplat ? », să nu cheme poliţia, să nu izbucnească în râs… Nu stiţi ! A plânge din suflet e un mare lux, domnule. Cimitirul acesta a ajuns unicul meu refugiu.

Fata izbucni din nou.

-Înțeleg, rosti încurcat bărbatul. Dar chiar să nu existe o soluţie pentru amarul dvs ? Poate aveti nevoie de bani ?

-Nu !

-Vorbesc serios. Sunt gata să vă dau banii de care aveţi nevoie. Fără nicio condiţie. Luaţi-o drept cadou de Crăciun din partea mea.

-Nu am nevoie de bani ! Nu înţelegeţi nimic !

Într-adevăr, monsieur Dufays nu putea înţelege cum poti plânge dacă ai bani ? Apoi îşi reveni şi se gândi că femeile totuşi sunt fiinţe stranii şi probabil că au nevoie şi de altceva… de care n-au nevoie bărbaţii. De exemplu… flori ?

-Poate … poate v-ar face placere un buchet de flori ?

Fata încetă să scâncească şi râse neaşteptat printre lacrimi. Bărbatul avu un sentiment scurt de uşurare : « ce fermecătoare poate fi o femeie care râde și plânge în același timp ».

– Vă bateţi joc de mine? spuse fata. Toate, arată cu mâna spre mormânt, toate aceste flori mi-au fost oferite mie, întelegeţi ? Mie. Numai că eu n-am nevoie de ele. De asta le-am adus aici.

Monsieur Dufays avu sentimentul că visează aiurea, dar un vânt rece îi pişcă aspru pielea de la gât şi îi confirmă că e treaz. Se zgribuli şi, înainte de a pleca, spuse obosit:

-Îmi pare totuşi prea frig şi prea întuneric ca să stati aici singură. Ştiţi, există refugii mai calde şi mai sigure decât un cimitir pustiu în decembrie. Mai am o ultimă opţiune. Vă propun să plângeţi la cald, în maşina mea. Promit să stau chitic tot ritualul. Şi când terminaţi, vă conduc acasă.

Fata refuză.

-Cum doriţi … oftă bărbatul şi o luă spre porţile cimitirului.

-Staţi !!! strigă fata.

Monsieur Dufays se opri îndată.

-Stiţi că aţi putea să mă bucuraţi cu ceva.

-Vă stau la dispoziţie…

-Lasaţi-mă să mai vin să plâng … la mormântul fratelui dvs. Lasaţi-mă să aduc aici florile de care nu am nevoie. Măcar încă câteva zile… Ştiu că aveţi dreptul să-mi interziceţi… de asta vă rog.

Bărbatul zâmbi dezamăgit. « Dumnezeule, ce istorie absurdă. O necunoscută mă roagă să plângă la mormântul lui Gilles. Oh, Gilles, de-ai şti ce lume nebuna ai părăsit ? Deşi… recunosc, bătrâne, ai noroc după moarte. N-ai să găseşti multe femei frumoase să plângă peste un mormânt ».

-Cum doriti.

Se întoarse şi plecă, lăsând în întunericul aleii un suspin de femeie.

 ***

Duminică seara, Monsieur Dufays oftă plictisit cu un pahar de vin într-o mână şi cu telecomanda în alta. De când îi decedase fratele, nu mai avea familie. Prin urmare, nu sărbătorea Crăciunul. După un zapping neinspirat, hotări să arunce telecomanda şi să citeasca o carte. Ridică degetul să apese butonul roșu când zări într-un colţ de ecran un profil cunoscut. O animatoare blondă, cu ochi veseli şi surâs vioi distra participanţii într-o emisiune de divertisment. « Ce energie are fata asta ! Şi ce cunoscută îmi pare. » Nu asculta deloc ce zicea, îi privea doar faţa, mişcarea buzelor, ochilor, mâinile … « Mâinile ei îmi spun ceva. Şi decorul platoului, atât de straniu, inundat de flori albe … Crini albi. »

Îşi privi ceasul. 18:05. Apoi ecranul. Trebuie să fie o înregistrare.

Formă un număr. Îi răspunse acelaşi paznic din cimitir:

-Cimititul Ixelles.

-Aici monsieur Dufays, vă rog să-mi spuneţi dacă « bocitoarea » e la mormânt acum.

Auzi prin receptor clincănit de butoane apăsate.

-Da, monsieur. Plânge.

-Ok. Multumesc.

-Dacă doriţi, o alung, monsieur ?

-În nicun caz, porunci bărbatul în receptor, auziţi bine? În nicun caz !

***

Se repezi să ia cheile de la maşină, dar zabovi o clipă. Se răzgândi. Le aruncă înapoi în coşul cu chei. Îşi puse ţinuta sportivă şi ieşi din casă.

Lilia Calancea

Bruxelles

23.01.14

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

19 gânduri despre „Bocitoarea

  1. mă gândeam eu ce-mi lipsea mie pentru o fericirea completă de azi, aveam aproape tot ce-mi trebuia: zăpada de afară, ceai fierbinte, Vaya con Dios în căști (coincidență liveul din Bruxelles, Vaudeville Theatre) dar tot parcă îmi mai lipsea ceva…și când colo pe fb văd articolul. Ooooo perfect mi-am zis eu! Acum fericirea mea e completă și pot munci cu inima împăcată.

    Apreciază

  2. ahhh, ce bine scris, intrigant, am citit intr_o suflare, socrito! ramine o senzatie de prea putin , de trop peu, parca as mai citi mai departe,sa le aflu soarta in detaliu, ai talent Lilia, agati cititorul si nu il mai lasi !

    Apreciază

    1. merci, Diana. textul contine elemente de suspans 🙂 imi place sa exersez 🙂 ma relaxeaza strasnic. si daca cititorilor le place, apoi e o vineri reusita 🙂

      Apreciază

      1. ap’ dar sa stii ca toate vinerile sunt reusite;)
        stii, eu cind incep a citi vreo carte, povestire, cam la jumatate, incerc sa ghicesc cam care ar fi finalul, si deseori ghicesc, dar la povestirile tale niciodata nu am ghicit finalul, si sa stii ca asta imi place tare, dar tare mult!
        succes!

        Apreciază

  3. Trebuie sa spun ca din cate ai scris, si toate mi-au placut, dar asta…. asta m-a tinut in priza… am simtit, mi-am imaginat…. stiam exact ce simte fata care plange si de ce plange… Bineinteles, fiecare are alte sentimente fata de istorisire si isi poate imagina varii scenarii… Mi-a placut mult.

    Apreciază

  4. …cineva imi zise „merg la cimitir,la psiholog pt o Mica psihoterapie, ma deconectezi de realitate si devin însumi ” … Apropo tot făcând jogging e un camuflaj probabil … 😉 buna schița socrito…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s