Egalitatea dintre sexe şi copiii

Când eşti fecioară la mama, e uşor să fii femeie emancipată. Unele reuşesc să-şi menţină filozofia chiar şi după ce se mărită şi fac copii, pe care EVIDENT îi lasă în grija bunicii (mama mamei, adică femeie cu experienţă de gospodină sau dădacă, dar niciodată bunic sau dădac) ca să poată fugi mai departe să înveţe alte femei că locul lor nu este la bucătărie. Logică de-a noastră, cum nu întorci. Jumate de femei se joacă de-a emanciparea, în timp ce altă mare jumate dădăceşte copii celor emancipate şi le face curat prin casă. Şi asta încă nu e o variantă rea. Există aşa ţări în lume în care copii sunt lăsaţi cu vecina sau mătuşa, ani de zile, în timp ce mamele lor le ajută pe alte femei, din alte ţări, să se simtă bată-le norocul de femei emancipate. Dar să lăsăm socotelile astea de muiere…

Relaţia dintre mine şi bucătărie a fost una relativ diplomatică. Niciodată intimă. Mama poate să vă confirme cum îmi aducea borş calduţ în borcănaş cât eram cogemite studentă care alerga după stelele aprinse ale Europei (mai bine alergam după flăcăi). Că eu n-aveam timp de aşa fleacuri ca mâncarea. Mă mulţumeam cu un hot dog de carton trecut prin aburi şi mâini nespălate vânduţi chiar peste drum de universitate.

Bine, pe urmă am ajuns la cuvintele Simonei Catrina „Un copil îţi ia tot ce ai avut şi îţi dă, în schimb, tot ce n-ai avut vreodată”. Aşa că fic-mea, pentru că nu i-o puteam arunca în braţele mamei şi să mă duc mai departe să caut cai verzi pe pereţi pe tărâmul emancipării, mi-a luat hot dog-ul de la gură şi a început să mă înveţe minte şi viaţă adevărată. Azi mergem pe al nouălea an şi eu simt cum mă apropii tiptil de borcanul de borş al mamei. Şi, Doamne sfinte, ce-i cu mine, nu cumva m-am smintit ? Amănuntul nu mă deranjează. Ca să nu zic că mă încântă. Asta fără ca să fiu o persoană care-şi schimbă părerea în funcţie de culoarea centurii.

Când ai un copil, laşi prostiile la o parte şi începi să gândeşti strategic (nu în lozinci). Prima dilemă arzătoare: mă împac cu bucătăria şi învăţ a face mâncare sănătoasă, adică investesc o perioadă de timp în sănătatea copilului, sau las copilul pe seama dădacei şi a conservelor, iar eu păşesc mândru mai departe pe calea carierei, fac bani pentru a plăti viitoarele facturi ale psihologului şi pediatrului. Dar… poate… alte argumente nu mă interesează. Sau, sau. Simplu. În viaţa asta trebuie să te împaci cu un gând straşnic: sau n-ai să ai destul timp, sau n-ai să ai destui bani. Tu decizi perioadele cele mai importante. Când îţi trebuieşte mult timp şi când mulţi bani. Femeilor cam le place să viseze, de unde apar problemele, în general. Ba nu le ajunge cariera strălucită, ba nu le ajunge familie sănătoasă.

În casa noastră se găteşte când cineva are chef, poftă şi a păşit cu dreptul din pat. Nu pot spune că-mi bubuie castroanele de dimineaţă până seara pe aragaz  sau că s-a spânzurat şobolanul în cămară de foame. Îmi părea până nu demult că trăiesc într-un echilibru perfect culinar, până când au început a zăngăni primii clopoţei şi am prins să am gânduri suspecte faţă de fic-mea. Când a venit într-o zi soţul să mă anunţe că a înscris-o la cursuri de gătit, am scăpat cartea din mână. Eu întotdeuna ţin ceva în mână. Din copilărie mă ţin de meteahna asta.

-Ce înseamna asta? mă înfoi eu. Asta-i pasiune? întreb teatral şi retoric. (când mă enervez devin curat personaj din Caragiale)

-Nu-mi spune nimic, te rog. Nicio şansă, te asigur. Nu se lasă derutată. Vrea şi gata (în treacăt fie spus, soţul meu e expert în negocieri).

Aşa a ajuns copilul meu straniu să bată ouăle în timp ce alţi copii de seama ei bat mingea de tenis. Sau dansează, sau desenează, sau…

Doamne, cu ce-am greşit ? Las că eram studentă când umblam cu paiele ude-n cap şi emanciparea pe limbă ? Da chiar aşa să mă pedepseşti ?  Anume fata mea să ajungă să facă o pasiune pentru bucătărie?

Numai mă pornesc duminica să coc nişte plăcinte, fic-mea deja e lângă mine cu mâinile spălate. Numai deschid frigiderul să-mi torn un pahar de lapte: „Mama, facem azi clătite ?” Numai deschid uşa la bucătărie…

-Mama, eu vin !

-Mama, eu tai!

-Mama, eu mestec!

-Mama, nu respecţi proporţiile!

Blestem. Vă jur. Am redescoperit un sentiment care se numeşte răbdare. Cu aşa antenament la bucătărie mă tem să nu devin cea mai bună soacră din lume. Ce coşmar. Tocmai eu să sparg clişeele ?

De ceva vreme, seara adorm cu o rugăciune fierbinte ca o clătită (măi, fata mea învăţat la cursuri cum să le întoarcă fără să-şi frigă degetele): „Adă-i, Doamne, o nouă pasiune ! Te implor. Eu sunt gata şi de prima dragoste. N-o mai pot vedea cum batele ouăle”.

***

Sâmbăta trecută îl aud pe soţul meu cum ţopăie prin casă strigând Vrika! Vrika! (adică am găsit în greacă). Intră cu fic-sa în dormitorul nostru (normal, eu citesc în pijama şi în pat) amândoi cu feţele aprinse.

-În sfârşit am reuşit să batem spuma de ouă aşa ca în copilărie. Albă, spumoasă, vârtoasă…

-Eu te-am învăţat, da, tata? Ia spune!

Tat-su scoate lingura din gură şi o pupă recunoscător pe frunte.

-Mama, secretul e simplu ! Notează. Trebuie doar nişte sare şi de schimbat ritmul de bătaie. Aşa cum ne-au învăţat la cursuri.

-Djănial, dragul mamei, pur şi simplu, djă-ni-al.

***

Ieri:

-Mama, ia uite mai bine, ele matincă nu s-au copt dedesubt.

Grrrrr, dzeeen.