Monoloagele unei cititoare

Sau … femeile şi Premiul Nobel pentru literatură.

N-ar merita să scriu la plural, căci e vorba de o minoritate slabă şi cvazi-inexistentă. Femeile, ca specie care scrie, au apărut pe listă doar în ultimii ani. Din 1901 până în 2013, doar 8 femei (dintre care 7 cu un picior în groapă, să mă scuze de realism) s-au bucurat de recunoştinţa mondială. Ce înseamnă asta ? Am avut timp să mă gândesc lângă o fereastră deschisă cu aer curat.

De ce avem acest peisaj ? E simplu ca apa de ploaie. Închipuiţi-vă cum ar arăta lumea dacă în această perioadă de o sută şi ceva de ani, premiul l-ar fi luat suta de femei şi numai 8 bărbaţi. Ar fi fost iadul lui Dante (nu l-am citit, am împletit găluşte). Cine era să nască şi să crească copii, care ulterior ar fi devenit juriu şi candidaţi pentru premiul Nobel, menţionaţi cu litere vajnice în enciclopediile lumii? Nu ştiu, dar … nu cred că mi-aş fi dorit să trăiesc într-o lume ca asta.

Din (prea multă) fericire pentru mine, nu numai scriitoarele, dar şi scriitorii de talie mondială, pe care-i citesc şi recitesc, dar nu figurează pe listă, nu i-aş schimba pe toată lista de la cap la coadă (intraţi şi vedeţi şi voi). Rezon pentru care, am ajuns să gândesc lângă fereastră, că Premiul Nobel poate să însemne doar un nume pe listă şi nişte bani, apoi uitare… Raţiunea mea seamănă oleacă cu discursul vulpii în faţa stugurilor verzi, dar mie chiar nu-mi plac strugurii, nici măcar cei copţi. Adică ceea ce nu i se potriveşte unui cititor-prédateur ce mă socot. Eu vânez cărţi şi cunosc bine prada pe care-mi place s-o devorez. Caut cărţi scrise cu sânge şi sudoare. Cărţile buruiene, păntrunjel cârlionţat trei la leu, nu fac parte din meniul meu.

Şi aşa era să trăiesc mai departe, liniştită şi senină, fără ca să mă bag vreodată în lista cu premianţii Premiului Nobel (literatură, să fim clari), dacă anul trecut nu era să facă mare vâlvă şi tapaj cartea câştigătoare Prea multă fericire, semnată de Alice Munro. De era un roman, nu era nici să mă interesez, nici să-l cumpăr. M-a intrigat (ce strategie superbă de marketing şi promovare) pentru că… e o culegere de nuvele. Dacă nu greşesc, prima dată se premiază o culegere de texte. Şi colac peste pupăzoi, semnat de o femeie. M-a surprins la fel de mult generoasa comparaţia cu Cehov. Acum ştiu că cel/cea care a lansat-o, mai bine… făcea găluşte. Dar e târziu. Recunosc, m-am prins în capcană. Chiar singurică mi-am băgat piciorul. (eu nu vă povestesc degeaba, notaţi-vă strategia de a vinde o carte).

De ceva vreme respect un ritual personal când citesc o carte. Citesc din două perspective. Urmăresc tehnica scrisului (perspectiva autorului, aşa păţesc oamenii care măcar o dată au muncit la un text artistic de câteva pagini) şi emoţia cititorului (notez impresia şi pulsul la anumite pasaje). Uneori trebuie să recitesc o carte, pentru că emoţiile nu mă lasă din prima să înţeleg tehnica sau viceversa. Şi dacă ajung să recitesc o carte, atunci chiar merită timpul şi banii.

Eu m-am jurat să nu scriu niciodată despre o carte pe care n-o înţeleg. Care nu rezoneaza deloc cu lumea mea interioară. Care mă lasă confuză şi rătăcită. Aş da vina pe mentalitate (canadiană, de exemplu), dar mă abţin. Mă mulţumesc cu ideea că Lev Tolstoi avea mentalitate rusească sau Agatha Christie mentalitate britanică, dar ambii au cucerit milioane de minţi. Şi slavă Domului că există şi vor mai exista în lumea literară repere de valoare gigantică, la care eu am să revin ori de câte ori am să mă simt prostită şi hrănită cu … buruiene.

Nu exclud că marea mea greşeala a fost că tocmai terminasem Învierea luiTolstoi înainte de a o citi pe Alice Munro. Învierea mi-a zguduit universul la 9 baluri pe scara Richter. Prea multă fericire mi s-a părut o băşinică cu o fustă roşie pe copertă.

Mea culpa de cititoare…recunosc.