Publicat în Lumi paralele

Despre frumuseţea care nu se vede…

Vineri, ora 5 postmeridian.

Străzile Bruxelles-ului pline de oameni în căutarea cadourilor. Şi eu printre ei. Aştept o jumate de oră autobuzul în faţa primăriei Ixelles. Un imobil superb, inundat în decoraţii de Crăciun. O fostă vilă a unei femei cu destin excepţional. Maria Malibran. Un nume cu faimă internaţională, carieră muzicală spectaculoasă, briliante, admiratori bogaţi, cădere fatală de pe şa şi moartea la 28 de ani…

Bref, din tot muşuroiul de oameni care aştepta autobuzul, cred că numai eu mă gândeam la prostii din ăstea… istorice. Mă las ușor transportată de imobilele ce au adăpostit destine remarcabile.

În sfârşit, mă văd în autobuzul burduşit de lume. Stăm unul în altul înghesuiţi de spiritul de Crăciun. Aer greu, izuri de care vrei, oamenii obosiţi la sfârşit de săptămână. Tocmai terminam de înjurat în minte proasta mea inspiraţie de a lua transportul în comun, când iată că începe a urla pe câteva octave un copil ţinut de o mamă musulmancă. Lumea-şi bagă căştile în urechi. Le bag şi eu. Oaaaa şi oaaaaa continuu, vreo trei staţii. Nu-i acoperea urletul nici „Gas gas”-ul lui Bregovici. La o staţie urcă un vietnamez şi se instalează drept în faţa „colindătorului”din cărucior. Priveşte atent copilul. Eu privesc atent vietnamezul. Corp sportiv, uscăţiv,  îmbracat în haine militare şi bocanci. Juma de faţă acoperetă de un chipiu verde. Bătrân, urât, cu mâini fibroase şi unghii deformate. Ascultă un minut urletul, apoi începe să se foiască nervos. Cu un gest repezit deschide vesta şi caută ceva într-un buzunar lateral.

„Ei, gata, am ajuns ! tresar eu.  Amuş scoate nebunul o armă şi-i borteleşte capul. Bărbaţii n-au răbdare cu copiii.”

Eram într-adevăr pe-aproape…

Vietnamezul scoate din buzunar un ecran. Caută ceva în el apoi apasă pe play şi îl întinde în faţa copilului. I-a pus un film cu militari, focuri, explozii, elicoptere…

Copilul şi-a închis gura şi a căscat ochii.

Autobuzul a răsuflat uşurat. În unison cu şoferul.

Vietnamezul a stat cu mâna în aer vreo 20 de minute. Uneori încerca să schiţeze un zâmbet, atunci când copilul îl privea. Zâmbea neîndemânatic, cu gura pe-o parte, parcă uşor ironic. Remarcai îndată că omul nu are obişnuinţa să zâmbească. Curios, zâmbetul ăsta cu dinţii roşi de carii, îl întinerea, îl făcea uman şi cald. Puteai zice chiar că îl înfrumuseţea. O frumuseţe specială care înfloreşte atunci când ceilalţi devin urâţi. Urâți şi obosiţi.

Oare oboseala nu ne ucide încetul cu încetul ?

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

7 gânduri despre „Despre frumuseţea care nu se vede…

  1. „Oare oboseala nu ne ucide încetul cu încetul ?”

    Exact gândul ăsta l-am purtat cu mine de vreo săptămână. Am aşa o impresie că mi s-au terminat bateriile şi nu mai reuşesc să le încarc…automat zâmbesc mai puţin şi, în consecinţă, nu simt că trăiesc (mă bucur) la maxim micile momente plăcute care răsar pe neaşteptate în fiecare zi.

    Apreciază

  2. Da, isteț vietnamezul, zgomot pentru zgmot! Plânsete? Mna păi, ia să le curmăm cu explozii care mai de care!

    Oboseala vine cu vârsta, din păcate mai o punem oboselii cu-n zâmbet dar vârsta n-o pune total

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s