Eu beau şi sper…

Eu beau şi sper, privind la lună,
Că n-oi muri cu sticla-n mână. (bis refren)

(Cântec popular strămoşesc)

Ca să descoperi caracteristica unei naţiuni, uneori nici măcar nu e nevoie să ieşi din casă. Poţi sta lângă frigider (băgat în priză la Verona sau în Poloboacele-Vechi) şi într-un moment fatal, cascând ochii mai atent la un magnet turistic « made in Moldova », să te pocneşti cu o palmă peste frunte şi să înţelegi că ai două opţiuni : să râzi isteric sau să te dai cu capul de uşa frigiderului. Pentru că iată-l, adevărul gol-goluţ, lipit de uşa frigiderului tău ! Un adevăr, la care, fie că îți dai patriotic ochii peste cap, fie că ţi-i deschizi larg şi conştientizezi până la urmă realitatea.

Da, eu iar recidivez. Eu iar generalizez. Excepţiile nu mă interesează. Excepţiile moldoveneşti sunt tot atât de rare ca biletele de loterie. Cele câştigătoare, fireşte. Dar chiar şi cele câştigătoare, aoleooo, câtă dezamăgire aprigă pot să-ţi pricinuiască. Pentru că iar, Moldova e plină de oameni care fabrică şi vând aparenţe, măşti, culori, coperte… De conţinut şi esenţă nimeni nu-şi bate capul, pentru că nu e rentabil. Țara a devenit un muşuroi de oameni dezamăgiţi. (Şi de şmecheroi care fac bani pe dezamăgirea conaţionalilor).

Aşadar, magnetul făcut în Moldova e cel mai grăitor exemplu despre cum funcţionează gărgăunii unei ţări întregi. O țară mică, prin fleacuri mici se cunoaște. Un adevăr cristalin încadrat perfect în 5cmx3cm. Diamant! Îmi închipui doar moaca unui francez la descoperirea unui magnet turistic cu vinuri franțuzești aranjate într-un raft miniatură pe care scrie MOLDOVA. Eu nu pot ști ce ar gândi franțuzul, dar știu ce a gândit moldovanul.

Hai, bre, Ghiţă, să scriem « MOLDOVA » pe magnetul care reprezintă şi promovează vinuri din Moldova, căci turistul debil, n-are ochi destul de isteţ ca să citească eticheta sticlelor de vinuri « moldoveneşti » cu care ne mândrim de ne pocnește splina. Château Moulin de Clairac, uaaaaau, Château Margaux, uuuuh ty, Castilloff Molian şi alte drăcovenii din aceeasi serie. Etichete franţuzeşti sau fake-uri cu greseli de mama dracului.

Important e să mâzgâlim ochiul şi să vindem ! Dar ce-am turnat (degrabă o să trebuiască să răspundem standardelor controlate), ce am scris pe etichetă, nu contează. Când s-a dezmietici turistul de fake-ul nostru şmecher, noi deam om cheltui banul pe jgut de aur la mâna stângă (voi povesti cândva poate cât m-a fermecat un şofer de marşrutkă de la Ciocana. Efectiv, nu-mi putea lua ochii de la mâna lui. Zângănea cu brăţara sa de aur, în stânga, în dreapta, fâlfâială sus-jos-lături, cu un aer se suficienţă voioasă … Bref, aşa se poartă un om care şi-a împlinit cel mai aprig vis din viaţă. Un vis pe care l-a clocit ani de zile, poate încă de mic copil, de când înhăţase o palmă peste ceafă de la un popă cu brăţară la mână…).

Dacă m-ar întreba un străin ce souvenir să-şi ia din Moldova eu aș cere timp de reflecție. Ce, bre, să-i recomand din toată inima, cînd, în afară de răsărită prăjită și bastonașe Cristinuța, totul e contrafăcut ? Nici măcar inspirat, transformat, adaptat… Nu, e copy-paste jalnic, adus de pe alte meleaguri, chit că lumea are paşapoarte romaneşti, deci, călătoreşte mai uşor şi fură mai uşor. Idei, culori, forme, concepte. Numai că şmecheroi poţi fi doar o perioadă şi doar pentru cei marginiţi şi săraci, care, bieţii, tocmai au scăpat la internet şi dau like la toţi fluturaşii şi căcăţeii cu sclipici fabricaţi în photoshop. Uau,  magic ! Foooormidable!

Oamenii simpli sau cei cu visele concentrate într-un hlanţug de aur, care călătoresc în lume doar prin internet înnecat în spam, au şanse puţine să se prindă, să înţeleagă unde e kkt învelit în hârtie colorată şi unde e adevărata valoare.

Pseudopatrioţii deseori sar de craci în sus criticând moldovenii care nu susţin produsul autohton. La ăştia nu li se aşează în tărtăcuţă un adevăr simplu ca un cer spălat de ploaie. Bre, poate că oamenii au gustat ceva mai bun, INCOMPARABIL mai bun, echivalentul aceluiaşi produs moldovenesc, dar pe alte meleaguri şi continente ? Închipuiţi-vă că sunt şi moldoveni care se pricep oleacă în valori, dar tot ce pot face ei … să tacă. Ca să nu critice. Şi ăsta e un gest generos, credeţi-mă. Să înţelegi cât e de rahat produsul pe care-l promovează toţi şi să-l ignorezi. E o înţelepciune rară şi capricioasă care, uneori, nici peste capetele cărunte nu vrea să coboare.

Aşadar, dacă ar vrea să mă asculte turistul şi să nu-şi cheltuie bani pe fake-uri moldoveneşti, eu l-aş indemna să-și cumpere un pumn de răsărită. Lasă să se simtă moldovan adevărat.

Despre răsărită am o poveste proaspătă.

Înainte de a veni în RM,  tot o băteam la cap pe mama cu pofta mea neastâmpărată de răsărită prăjită. Seri întregi dezvoltam fantasme colorate cu „iaca ajung acasă, iacă mă așez pe prag, iaca trag un aer de toamnă în plămâni și îmi satisfac, în sfârșit, pofta. Youhouhou!!!  Și ce credeți ? Numai urc în trenul București-Chișinău, numai ridic tapaj pe facebook „uăăăi, eu călătoresc cu clasa întâi, curat, civilizat, cald… Ptiu de trei ori în sân și peste umăr”. Mai trag o raită afară să mă încredințez că scrie Chișinău pe tren …. când, intrând înapoi în vagon aud zgomote cu o ritmicitate suspect de cunoscută. Crâști, crâști, crâști … Mă apropii tiptil, tiptil de sursă și ce să-mi vază ochii : O matroană îmbrobodită stătea deasupra unei coșolci de două kile plină ochi cu răsărită. Phaaaai, degeaba mergi cu clasa întâi, ciobanu tot cioban… degeaba-l speli și-i dai albituri curate. Mă privește înăcrită de parcă a fost botezată în zeamă de curechi. O privesc și eu. Scuipă în pumn o coajă și întreabă:

-Nevastă, cât ai dat pe belet ?

Zâmbesc silit. Aș zice ceva, dar mă abțin: „Lilia, ține-ți căluții bine ! Caii fără căpăstru, dau în prăpăstii”. M-am retras domol, mobilizându-mi rămășițele de lady.

Toată pofta de răsărită mi s-o scurs în bocanci.

Sila de răsărită am purtat-o tot sejurul la Chișinău. Vă dați seama că cocoana din tren a fost doar ouvertura operei. Dezvoltarea și punctul culminant l-am văzut în Moldova. Așa am mai descoperit un moft de-al meu. Când toți mănâncă ceea ce am vrut eu, mie îmi piere pofta subit. Eu nu pot mânca cu turma.

Miercuri am primit colet de la mama. Cu răsărită. Mi-a revenit pofta la Bruxelles. Peste o lună.

Atât despre răsărită și sfatul pentru turiști. Pe conaţionali nu mă mai obosesc să-i sfătuiesc. S-or descurca ei şi fără mine. Că dacă aş încuraja adevărurile, aş distruge biznisuri întregi de căcaturi moldoveneşti.

Mie mi-e uşor, eu n-am neamuri de promovat. Nici cărţi scrise de vreo nănăşică, nici spectacole montate de vreun cumătru, nici vreun căcat de cântec interpretat de vreun văr răguşit (cu un vis de aur ca braţara şoferului din marşrutkă), sau vreo verişoară care copie până şi culoarea chiloţilor a  unei interprete de peste hotare, nici vinuri fabricate de vreun frate, nici… nici…  Eu nu promovez biznisurile neamurilor sub masca patriotismului.

Mie mi-e uşor…

Alegerile mele, gândurile, gusturile, părerile mele, TOT ce formează calitatea vieţii mele depinde … DOAR de mine.

***

Privind poza ataşată mă întreb cu silă: oare cine a făcut mai multe victime poporului moldovenesc, deportările sau băutura fără măsură? Oare aţi găsi în preajma voastră (mai ales la sate) măcar o familie care n-a fost victima acestui „dar” strămoşesc ? Poate femei care au scapat de pumni încasaţi de la o minte dizolvată în alcool ? Copii care nu s-au temut niciodată de un beţiv agresiv venindu-le în cale ? Nu cred că o să găsiţi excepţii.

Prin ’96 montasem un sketch la colegiul pedagogic. Era vorba de două personaje caricaturale, Ileana şi Ghiţă, care se întorceau de la o nuntă, noaptea, pe un drum cu hopuri. Eu o jucam pe Ileana, femeie cu voce piţigăiată, plângăcioasă, cu un vaiet deznădăjduit slobozit la fiecare două cuvinte « Măi, Ghiţă, viaţa mi-ai mâncat-o, mi-ai supt tot sângele cu băutura ta blestemată». Lui Ghiţă, jucat de o colegă, mort beat, îi era drept în dobă (şi chiar o târâia în spate) de viaţa mea. El nu auzea nimic din scâncetul Ilenei, care era lihnită de oboseală şi ruşine pentru craca de izmană cu care se măritase. Sensul vieţii a lui Ghiţă se învârtea în jurul unei sticle de vodkă ciordită de pe masa nunţii şi înghesuită în dobă.

Sketch-ul avu un succes straşnic. O sală arhiplină, de peste 200 de oameni se hurduca de râs. Am fost atât de credibile şi convingătoare amândouă pe scenă că auzeam vorbe gen : fetele au talent, nu şagă.

Eu nu cred în talent. Orice succes se explică. Explicaţia reuşitei noastre ţine mai mult de dramatic. Şi una, şi alta, am urmărit în copilărie sute de binoame : Ileana şi Ghiţă, pe la nunţi şi cumătrii moldoveneşti. Noi n-am făcut decât să imităm cu fidelitate un episod clasic dintr-o familie moldovenească de la ţară.

Dacă ar fi trebuit să jucăm un alt sketch, despre, hmmm, să zicem, dragoste, despre visul unui moldovean, despre recunoştinţă, despre educaţie, despre sacrificiu… era să ne bâlbâim, să fim stângace, să fim ridicole şi neconvingătoare. Nimeni nu era să mai spună că avem talent. UAAAU. Pentru că noi n-am văzut scene din ăstea într-o copilărie cu vacanţe în sat sau chiar trăită acolo (ca colega mea de sketch). Totul se explică simplu, vedeţi ? Trebuie doar să caşti ochii şi să conştientizezi realitatea. Aşa cum este ea. Numai după asta poţi spune : Eu nu mai vreau aşa copilărie pentru copii mei.