Publicat în Recomandare de carte

Balconul

O vorbă populară zice că nu aduce anul, cat aduce ceasul. Un ceas la București îmi aduce atât cât nu-mi aduc ani întregi de hoinăreală prin alte orașe.

Cu Bucureștiul sunt într-o relație de flirt cultural. Câteva ore de „intimitate” sunt suficiente ca să mă inspire pentru povești (exemplu), pentru crearea personajelor, dar, mai ales, pentru crearea de decoruri pitorești. Decoruri cu caracter.

Acum câțiva ani, Bucureștiul nu-mi spunea nimic. Doar întâmplarea sau mâna destinului (nu exclud smecheria de marketing) m-a făcut să aleg într-o librărie titlul de carte „Grasă și proastă” (o culegere de povestiri de Rodica Ojog-Brașoveanu). Și, de aici a început epoca de renaștere, cunoaştere și pasiune.

Când scriu pasiune, nu scriu doar 7 litere. Descriu o perioadă din viata mea. O felie de timp cu gânduri, frământări, cugetări, căutări. Când îmi place un autor, eu CAUT TOTUL despre el. În cazul Rodicăi Ojog-Brașoveanu am mai puțin noroc decât cu alți scriitori îndrăgiți. Deși s-a născut la București și a trăit toată viața în inima lui, nu-i pot găsi casa. Cunosc bine regiunea, am căutat străzile pe care a copilărit, am dibuit, am potrivit…

Bref, în ultimul meu popas, căutând casa, m-am oprit pentru moment în plină stradă dosnică și…ridicând ochii spre o cladire, simt un flash. Ca în filme. „Zic, bre, ia stai așa. Casc ochii spre un balcon, apoi spre ușa casei, iar spre balcon. („Un balcon à la Romeo şi Julieta, aşa cum îl vezi la Operă şi care nu are nimic de‑a face cu cel din Verona. Indiferent de stil însă, acest balcon îi făcea fericiţi pe Neguleşti şi se mutaseră exclusiv de dragul lui.”) … Liniște de toamnă, frunze coapte sus, frunze jos, soare, umbre și un zumzet ciudat de familiar… Un cântecel pe fundal, glasuri de oameni pe terasa de alături, zgomot de tacâmuri… Stai-stai-stai, că decorul mă teleportează într-o povestire pe care o citisem demult. Exact aceeași ambianță, miros, simțuri…”.

Probabil că e doar o coincidență. Pentru mine e una tulburatoare. Poate că e balconul din povestire, dar poate nu. Eu rămân la convingerea că un scriitor bun e acel care descrie atât de bine cadrul în care se desfășoară povestea încât chiar dacă cititorul uita subiectul, cuvintele și personajele, el nu uită magia locului care i-a stârnit anumite senzații și trăiri.

ROB a iubit mult Bucureștiul. Nu a fost singura, dar a fost originală. E un lucru mare să ai o pasiune, și alt lucru mare e s-o poți transmite mai departe.

20131109_131846

BALCONUL

(povestire)

Dacă aveau noroc, sezonul începea cam de prin aprilie şi o ţinea până după Sfântul Dumitru. Mai greu le era iama, când se închidea „Terasa”. Aşteptau cu ochii pe calendar să dea colţul ierbii, şi urechile ciulite la ciri­pitul păsărelelor. Ciorovăiala din zori a vrăbiilor, guguştiucilor şi ce or mai fi fost — Mia, năs­cută şi trăită la oraş, nu prea le cunoştea soiurile, după cum nu se descurca nici în lumea copacilor — vestea desprimăvărarea. Una peste alta, mai cu Sărbătorile, mai cu împrospătarea garde­robei, a­cuşi, acuşi dau ghioceii! se face de talie, timpul se scurgea destul de repe­de. În privinţa asta, soţii Negulescu aveau teoria lor:

— Domnule, explica Gelu, de pildă, se tot bat câmpii despre serile lungi de iarnă. Lumea nu ştie ce vorbeşte! Alea trec fără ca măcar să bagi de seamă. După 4 se întunecă, la 5 e beznă, la 7 jumătate – 8, e târziu. Te bagi în pat cu o carte sau te instalezi la televizor şi s‑a isprăvit ziua… Seri­le de vară, domnule, alea sunt interminabile! Se face aproape de 10 şi afa­ră‑i tot lumină. Lume pe stradă, muzică la grădini de vară, miroase a tei şi floare de salcâm, îţi dă firea brânci să ieşi pe uşă. Şi‑atunci, te‑apucă toţi dracii, îţi vine să te caţeri pe ziduri că n‑ai un pumn de poli, vorba vine poli, să ieşi la o terasă sau măcar la bomba din colţ…

Fără îndoială că locuinţa în care se mutaseră cu cincisprezece ani în urmă constituise o şansă unică. Un schimb de locuinţă concretizat la iu­ţeală, de teamă ca prostul de Bădoiu să nu se răzgândească. La rândul lui, Bădoiu se zbătea ca de frica morţii să grăbească perfectarea actelor, încre­dinţat că Neguleştii sunt debili mintali şi nu trebuie ratată ocazia. Lăsau un apartament frumuşel, situat într‑una din zonele liniştite ale oraşului, pentru o garsonieră căţărată peste o cârciumă unde iarna treacă‑meargă, dar vara nu puneai geană peste geană din cauza beţivilor şi lăutarilor.

Garsoniera, spaţioasă şi elegantă în sine, dar fără bucătărie, avea un balcon cochet, ţâşnit din muchia imobilului şi suspendat chiar deasupra Restaurantului „Terasa”. Un balcon à la Romeo şi Julieta, aşa cum îl vezi la Operă şi care nu are nimic de‑a face cu cel din Verona. Indiferent de stil însă, acest balcon îi făcea fericiţi pe Neguleşti şi se mutaseră exclusiv de dragul lui.

În serile frumoase — nimeni nu cerceta mai des cerul şi nu urmărea mai atent prognoza meteorologică pentru următoarele douăzeci şi patru de ore ca Gelu şi Mia — lucrurile se petreceau cam aşa…

— E aproape 7, nu te îmbraci?

Gelu, încă frumos la aproape şaizeci şi cinci de ani, abandonă ziarul şi îşi împleti degetele sub ceafă, cu aerul că reflectează:

— Nu‑i prea devreme? Deschid la 7 jumate şi abia pe la 8 începe să se umple.

— Până ne aranjăm, până una‑alta…

Mia se ridică pe marginea patului şi se întinse cu chef. Era ceva mai tânără decât bărbatu‑său, picantă pe vremuri, acum în luptă înverşunată cu asaltul kilogramelor. Izbutea, totuşi, să se menţină în limitele unei cor­polenţe decente, ochii îi rămăseseră frumoşi, iar privirea „miere şi sex”, ca şi pielea fragedă desluşeau totul despre succesele de altădată. Avea în pal­mares nume răsunătoare, figuri ale Bucureştiului deceniilor şase şi şapte, şi chiar o sinucidere pe con­ştiinţă care, în epocă, îi asigurase o celebritate ameţitoare. La rândul lui, Gelu fusese considerat un playboy al aceloraşi ani.

Se cunoscuseră la maturitate, oameni de patruzeci de ani, şi căsătoria lor surprinsese: „De obicei, ăştia frumoşi nu se prea combină decât în fil­me. Cel mult la prima tinereţe, dar se despart repede…” Se părea însă că ei doi se întâlniseră când trebuia, se înţe­legeau de minune. Aparţinuseră ace­leiaşi specii, a cuceritorilor, străbătuseră cam aceleaşi uliţe, avea fiecare arhiva lui cu amintiri splendide şi acelaşi ideal de viaţă: carnavalul…

— Ce să îmbrac? întrebă Mia, apropiindu‑şi obrazul de oglindă.

Gelu îşi înghiţi căscatul şi începu să se gândească. Era unul dintre pu­ţinii bărbaţi sensibili la vestimentaţia partenerelor şi putea descrie o toa­letă cu implicarea şi competenţa unei stiliste. Înainte de a se căsători, pe când mai locuiau separat, îi telefona Miei informându‑se asupra ţinutei pe care intenţiona să o arbo­reze. Neştiind ce‑i în capul lui, Mia se zbârlise la un moment dat: „Ascultă, ai impresia că sunt o peizancă nescoasă în lume?! Ţi‑e frică să nu te compromiţi?” Explicaţia lui Gelu o lăsase cu gura căscată, deşi îşi închipuia despre ea însăşi că de mult nu mai poate fi lua­tă prin surprindere: „Nu te ambala, scumpo, vreau doar să fim asortaţi. Să ştiu ce haină pun şi ce flori îţi cumpăr. Imagi­nează‑ţi că tu pui rochia roşie ca un mac, iar eu, costumul havan, şi‑ţi aduc un buchet de stânjenei…”

Anii nu‑l schimbaseră, şi Mia se întreba uneori dacă nu cumva băr­batul acesta, ca şi atâta lume blocată de lipsa de diversitate ocupaţională din comunism, nu‑şi ratase marea vocaţie. Şi‑l închi­puia foarte bine în des­tinul unui Versace sau Christian Lacroix, dar, indiferent de cum stă­teau lucrurile, îi cerea părerea cu toată încrederea.

— Pune rochia cu ghiupură.

— Nu crezi că mă îngraşă?

— Îţi stă foarte bine, ştii că albul te avantajează.

— Ştiu, se alintă Mia, făcând botic, dar m‑am plictisit de ea. Mi‑a lu­crat‑o Greta înainte de a pleca din ţară, sunt peste douăzeci de ani. Ce mâini de aur avea fata asta! Sunt sigură că s‑a aranjat bine…

Gelu oftă imperceptibil. Nici costumele lui nu erau mai proaspete, cel mai tânăr şi tot avea vreo cinşpe ani.

Cine dracu’ a văzut pensionar bogat şi înainte, sub cizmarul de tristă amintire, inginer nabab? Treizeci şi cinci de ani iobăgise pentru un salariu de rahat la care, după căsătorie, se adăugau sumele modice câştigate de Mia cu diverse expediente. „Bricola” fleacuri pentru Fondul Plastic, cocarde pentru nunţi şi botezuri de neam prost, mai scotea ceva şi din cosmetică. Mia constituia prin ea însăşi o reclamă. Avea chiar şi azi un ten magnific şi fraierele îşi închipuiau că deţine secretul unor „vaseline” şi smacuri mi­ra­culoase.

Gelu se ridică în capul oaselor, strigând peste umăr:

— Mai ai treabă în baie? Vreau să mă rad.

Se bărbierise, desigur, şi de dimineaţă, dar dacă „ieşeau”, ceea ce se întâmpla în fiecare seară când era cald şi frumos, se rădea obligatoriu a doua oară.

Aprinse toate cele cinci becuri care chenăruiau oglinda din baie şi se cercetă îndelung, cu un ochi cât se poate de obiectiv. Vârsta nu‑l însemna­se, modificările erau nesemnificative. Pentru Gelu, nu exista motiv de sa­tis­facţie mai mare decât constatarea că se ţine extraordinar de bine, iar când se ivea prilejul unui ter­men de comparaţie imediat, pur şi simplu e­xulta. Cu jubilaţie, îi relata Miei întâlnirile întâmplătoare cu foşti camarazi, prieteni sau cunoştinţe, colegi de generaţie.

— … Ghici cine m‑a oprit azi pe stradă! Eram la Piaţa Ro­mană, când văd că un tip se propteşte în faţa mea. „Ce faci, bă Gelule, unde te ascunzi, nu te‑am văzut de un car de ani!” şi mă ia la pupături. Rânjeam ca prostu’, ştii cum e în situaţii din astea, habar n‑aveam de unde să‑l iau. Tipul se prinde: „cum, dom’le, nu mă ţii minte, am fost colegi la Cantemir, stăteam chiar în spatele tău, împreună cu Marinescu‑Dop, ăla piticu’, şi Luciu Dă­nuţ… Ha, ha, ha, sunt Vasiliu, Titi Vasiliu, mai ţii minte când fumam pe şest la closet? Bă, da’ tu arăţi absolut senzaţional, parcă n‑ai fi apucat e­po­ca de aur şi defilările de 23 August, nu miroşi a soia.” Tot chestii din as­tea. Pe cuvânt, Miişor, nu l‑aş fi recunoscut nici în faţa plutonului de exe­cuţie! Chelos, o burtă din alea de Nea Mitică Sindicat, berist şi rapidist în­focat, fălci căzute peste cravată, de ţoale nu mai zic nimic… Fără exage­ra­re, părea pe puţin cu douăj’ de ani mai bătrân ca mine…

***

Mia îşi „isprăvise capul!” — machiaj, coafură, cercei — şi acum se străduia să intre într‑un corset criminal.

— Ai pus vinul la rece?

Una dintre întrebările acelea inutile ale cuplului rodat şi unde meca­nismul domestic şi deceniile de rutină exclud abateri sau omi­siuni: ai în­cuiat uşa?… Ai stins lumina în baie?… Ai închis aragazul? !

Întrebarea alunecă pe lângă Gelu, preocupat să‑şi aleagă o cravată. Colecţionase peste o sută şi toate de cea mai bună cali­tate. Se hotărî pen­tru o „americănească” viu multicoloră, care sărise şi ea de patruzeci de ani.

Pe atunci, pe vremea lui „Ana, Luca şi cu Dej au băgat spaima‑n bur­gheji”, speriase proletariatul (şapcă, guler deschis la cămaşă, costum pe puncte maro cu dungi) şi îţi trebuia oleacă de curaj ca s‑o arborezi pe Ca­lea Victoriei; te umfla Miliţia pentru cosmopolitism, vezi ţinută decadentă.

O schiţă de surâs alunecă pe buzele lui Gelu. Cravata i‑o dăruise Ha­nia, o poloneză diafană şi autentic blondă, fragilă ca un moţ de păpădie. Avea contract la Savoy şi după spectacol cânta la Cina. Aventura durase o vară — neuitata vară a lui ’57, după care Hania plecase cu alt angajament la Leipzig.

— De ce n‑aştepţi să te ajut?

Aruncă cravata pe pat şi se grăbi să apuce celălalt capăt al mesei pli­ante.

— Hai mai repede, că intră muştele în casă, spuse Mia atentă să nu‑şi frângă unghiile lungi. Nu ştiu ce ai azi de te mocăi atâta!

Gelu desfăcu masa pe balcon, aduse două scaune şi luă în primire frapiera mică de argint, amintire de familie, întinsă de Mia din spatele per­delei. Tot ea se ocupa şi de rest — faţă de masă, paharele de cristal, scru­miera şi sfeşnicul cu o singură lumânare. Nu lipsea niciodată floarea, ori­cât de modestă, înfiptă într‑un flacon somptuos de Arpèges, defunct şi el de peste trei decenii. Mia nu se îndurase niciodată să‑l arunce, iar Gelu, deşi potrivnic înverşunat al depozitărilor inutile, o înţelegea — sticluţa a­vea un design superb, nu te lăsa inima s‑o duci la pubelă.

— E ceva lume? se interesă Mia, trecându‑şi degetul parfu­mat peste sprâncene, sub lobul urechilor, apoi pe podul palmei.

— Ca de obicei.

Mia îşi aruncă o privire mulţumită în oglindă. De câţiva ani, ca să nu se indispună, evita — cu excepţia momentelor când îşi pensa sprâncenele sau firele de mustaţă — să se privească la lumină foarte puternică. Fără ochelari şi în clarobscur arăta gro­zav. „De la o vârstă, tinerii oricum te ig­no­ră, te aranjezi pentru cei din generaţia ta. Iar noi vedem voalat, ca prin ceaţă…”

Gelu, trăgând de manşetă ca să iasă din haină, o măsură expert. Era de aceeaşi părere, Mia se prezenta mai mult decât onorabil şi împreună continuau să alcătuiască o pereche pe care îţi făcea plăcere s‑o priveşti.

— Vii?

În limbajul casei, asta însemna stop‑cadru de final. Braţ la braţ, re­traşi în fundul odăii, se admirau — impresie de ansamblu — în oglinda toaletei.

— Suntem doi frumoşi, decise Mia cu satisfacţie.

La Terasă, orchestra atacă o cunoscută arie de operetă.

— Hai că a început café‑concertul! se sperie Mia. Nu uita ţigările!

***

Îşi făcură apariţia în balcon, impecabili şi distins dezinvolţi, aşa cum procedaseră de mii de ori odinioară, intrând în marile restaurante ale epo­cii. Tot ca acolo, după ce ţinu scaunul Miei, Gelu se aşeză şi el într‑o pozi­ţie plină de morgă: picioarele lipite, manşete perfecte, bine scoase în evi­den­ţă, privire panoramică, aparent distrată şi uşor subţiată, de gentleman hârşit în cele mai selecte cluburi din Londra.

— Ce comandăm? se interesă Mia cu un zâmbet convenţional rămas agăţat de obraz, după ce se „salutase”, dând graţios din cap spre copacii terasei, cu imaginare cunoştinţe.

— Ce‑ai zice de un Bourbon, pentru început? Ne mai înviorăm.

După ce admiră eticheta, turnă cu eleganţă în ambele pahare. Le ridi­cară o dată, într‑un cin‑cin discret, sorbind cu aceeaşi eleganţă de casă bu­nă, vodcă ieftină cumpărată de la un privatizat unde se aprovizionau mun­citorii unui şantier din apropiere. Gelu o turna apoi într‑o sticlă originală de scotch, filtrându‑i reziduurile printr‑un tifon.

Jos, sub picioarele lor, „Terasa” aproape plină intrase în atmosferă, iar câteva perechi se avântaseră deja pe ringul de dans. Neguleştii vizionau totul cam de la balconul doi, având însă avan­tajul de a nu fi ei înşişi vă­zuţi; felinarele localului aveau pălării care orientau lumina exclusiv spre interior. De altfel, pentru figu­rile cele mai interesante, Mia avea la îndemâ­nă un binoclu de teatru şi încercau amândoi să recunoască persoane care mai vizitaseră grădina.

Ca orice local, Terasa avea clienţii săi fideli, iar soţii Negulescu se fa­miliarizaseră în asemenea măsură cu aceştia, încât dacă se întâmpla să lipsească, încercau o mare nelinişte, un sentiment de frustrare.

Ţineau în mod deosebit la un cuplu, oameni de vârstă mijlocie, muş­te­rii zilnici. Gelu, „flairând” din zbor relaţiile intime dintre un bărbat şi o femeie, privindu‑i doar din spate, paria că sunt soţ şi soţie care — specie rarissimă! — îşi ajung unul altuia. Şi, desigur, bine situaţi, era de ajuns să observi condescendenţa chelnerilor, echere perfecte cu feţe scăldate de fe­ricire când luau comanda, statutul de privilegiaţi ai mesei (totdeauna ace­eaşi) rezervate.

Gelu şi Mia îi porecliseră „Solitarii”, căci veneau fără excep­ţie singuri şi, privindu‑i, se simţeau cumva înduioşaţi, toropiţi de nostalgie. Perechea le amintea de ei înşişi, pe vremea când îşi mai permiteau să iasă seară de seară şi tot aşa, doar în doi, fără să se plictisească, fără a simţi vreodată nevoia unui terţ.

După o vreme, scumpirea continuă a vieţii de restaurant şi a taxiuri­lor îi silise să se limiteze la maximum două escapade pe săptămână. Fatală le fusese însă ieşirea la pensie; le redusese sub­stanţial veniturile, dar, din păcate, nu şi apetitul. Azi nu‑şi mai permiteau, trimestrial sau măcar anu­al, să intre într‑un local cum­secade, iar Gelu, cândva voievodul vieţii de noapte a Bucureş­tilor, recunoştea cu amărăciune că n‑ar mai avea curajul să „atace” un „Ambasador” ori „Continental” de teamă că nu‑i ajung banii nici pentru bacşişul portarului.

— A! exclamă Mia, au venit şi „Clandestinii”!

Clandestini clasici, nu trebuia să fii mare ghicitor ca să‑ţi dai seama. El, spătos, elegant şi important, la vreo cincizeci de ani, ea — atât de pro­totip al întreţinutei (o primăvară blondă cu mi­lioane pe fiecare centimetru de epidermă), încât părea material didactic. Ăştia apăreau mai rar, dar sis­tematic, stăteau „scurt”, iar domnul telefona mult. Probabil, intuia Gelu, undeva, într‑o locuinţă elegantă dintr‑un cartier rezidenţial, o doamnă grăsunică de vârstă mijlocie, cu oră fixă de saună la „Intercontinental”, explica, filând o quintă spartă, că George sau Ştefan, sau Ion (nu mai dau bine Ghiţă, Fane, Nelu) „munceşte prea mult”.

— Să vină şampania, comandă Gelu şi tot el se ridică să aducă jardi­niera şi sticla de Chateau‑Lagrange.

Concret, o punguliţă de sticsuri sau pufuleţi cumpăraţi de la „pâine” (în loc de alune, migdale, fisticuri, stafide şi nuci pralinate) şi kilogramul de poşircă fără gust, care mai acum şase‑şapte ani costa 17,50 lei cu sticlă la schimb. Cam acru, dar Gelu îl „înnobila” cu două zaharine pisate şi „să ştii că nu e chiar aşa de rău, băubil în orice caz.”

— Ce seară minunată! suspină Mia trăgând visătoare din ţigară.

Vocea guristului aducea cu cea a lui Nat King Cole. Îi pre­luase, de alt­fel, repertoriul şi, de câte ori ajungea la „Fascination”, Miei îi dădeau lacri­mile de plăcere. Era şi ora la care începea să se pilească uşor, atât cât să‑i stea bine, şi să se simtă nespus de mul­ţumită. Braţul îi zvâcni spontan peste masă, căutând mâna lui Gelu:

— În fond, noi suntem fericiţi! Dacă stai să te gândeşti, ce ne lipseşte?

— Nimic, scumpa mea, surâse bărbatul privind‑o cu tandreţe.

Înduioşat până a deveni sentimental, îi era adânc recunos­cător pen­tru ceea ce simte; că, în ciuda lipsurilor, continuă să fie fericită alături de el. El însuşi era fericit în aceste clipe. Şi atunci, de ce să se scuture, de ce să încerce să se dezmeticească, să aprindă farul de la Constanţa sfârte­când, alungând fumul dulcii amăgiri? De ce să se trezească, rostind răspi­cat că ei doi nu fac decât să se automistifice? Că, în realitate, stau atârnaţi şi nici măcar înăuntrul lui, peste un local de cartier, că beau otrăvuri de lumpen proleta­riat imaginând licori scumpe, cu pedigree, în mari şi fai­moase vinoteci? Izbuteau să se iluzioneze şi în asta consta marea lor şan­să. Nu o dată, mai ales când începeau să mişune brizele şi aromele nopţii, autosugestia funcţiona atât de bine încât se cre­deau realmente într‑un pa­lace de la Monte Carlo sau Las Vegas, unde doar bacşişul — idee fixă! — lăsat portarului umilea salariul unui ministru vlah.

— Aşa e, iubito, cu adevărat nu ne lipseşte nimic… Dansăm?

Se retraseră în garsonieră unde, de frica ţânţarilor, străjuia o lumină foarte slabă venită din antreu. Dansau strâns înlănţuiţi, aşa cum n‑ar mai fi îndrăznit s‑o facă azi pe un ring adevărat. Mia avea o mişcare fastuoasă a şoldului, care odinioară vâra în draci o oaste de mustăţi, Gelu amintea de ţinuta şi eleganţa lui Fred Astaire. Perdelele fluturau şi masa din bal­con, pe care, însufleţite de luminile serii de vară, argintul şi cristalul scă­părau albastru diamantin, le dădea o senzaţie ameţitoare de opulenţă apar­ţinând altor zări.

Cu puţin efort de transpunere se puteau crede, şi chiar se simţeau ca atare, la Hotel de Paris din Monte Carlo, unde‑şi pro­puseseră să cineze astă seară de pildă, pentru că ieri planaseră prin Miami. Alaltăieri, hotă­rând că au poftă de peşte şi fructe de mare (deschiseseră o cutie de ma­crou în ulei), optaseră pentru faimosul „Hilton” din San Sebastian.

Dincolo de perdele se zbuciumau, după caz, talazurile Mediteranei, Atlanticului sau, de ce nu, Oceanului Indian…

Gelu îşi lăsă braţele să cadă:

— Putem să ne întoarcem la masă, au început geamparalele.

Orchestra se dezlănţuise într‑un rock isteric, după părerea Neguleş­tilor. Nu consumau muzică „rock, rap, hop şi ţop!”. Chiar la Elvis, idolul generaţiei lor, gustaseră doar liricele, pe Beatles îi ignoraseră cu desăvâr­şire.

Mia scoase o ţigară, şi Gelu se ridică politicos să i‑o aprindă.

— Cât să fie ceasul, iubitule?

— Destul de devreme. Cred că nici zece, n‑au făcut încă a doua pau­ză.

— Ce bine! se bucură Mia şi ochii îi străluciră; o şcolăriţă care află că „mâine n‑avem şcoală”. Mai avem două ore bune!

— Trei, Miişor. La 12 se termină muzica, dar abia la 1 începe — for­mulă competent — mise‑en‑place‑ul.

Mia dădu din cap. Cunoştea şi ea itinerarul, dar, după ce orchestra se punea la pijama — microfoane demontate şi huse — nu mai era acelaşi lucru.

— Şpriţ pauză! anunţă pianistul.

Gelu umplu din nou paharele:

— Ce ţi‑am spus eu?! Abia acum e 10.

Pe momentul de linişte, de undeva din vecini se auzi sem­nalul muzi­cal al unei cunoscute emisiuni de televiziune. Gelu se minună pentru a multa mia oară:

— Cum or putea să‑şi petreacă toată viaţa la rahatul ăla de televizor, n‑am să pricep în ruptul capului! Cel mai bestial instru­ment de îndobito­cire în masă pe care l-a inventat omul de‑a lungul veacurilor!

— Amin, râse Mia. Fiecare cu ale lui. Alţii se întrebau cum de nu ni se făcea lehamite nouă seară de seară la cârciumă şi, sincer vorbind, nici nu îndrăznesc să‑mi închipui ce ar gândi aflând cum petrecem noi acum.

Gelu ridică din umeri cu dispreţ suveran:

— Nişte lăbari zgârciobi! Ăştia n‑au intrat în viaţa lor într‑un local ele­gant. Cel mult, în restaurantul gării, între două trenuri, să ia o bere trezită şi cinci chiftele la hârtie. Şi nu că le‑ar plăcea! Ia invită‑i tu pe banii tăi, şi să vezi năvală! Nu, surioară, de zgârciţi, de neamuri proaste. Cică, „scump, prost şi toţi chelnerii «oţi»”. De unde ştii, neamule, că e „oţi”, dacă nu ţi‑a păşit opinca, zi‑i bocancul, nici pe covorul de la intrare?! … Stai, că zice ăla ceva!

Şeful orchestrei, un pletos cu permanent spiralat şi ilic plin de sclipi­ciuri pus direct pe pielea tatuată, mormăia ceva nedesluşit în microfon.

— Vorbeşte, domnule, mai clar, îl apostrofă cu voce tare un consuma­tor, şi fără accent americănesc, că nu pricepem nimic! Ce mama dracului, una‑i cântarea şi alta cuvântarea!… Conchise cu adresă: nu toţi am fost la „Yale”, ca matale!

Pletosul îi azvârli o privire furioasă. Trase adânc aer în piept şi, bă­gân­du‑şi gura în microfon, de parcă s‑ar fi pregătit să‑l înghită, urlă ca un descreierat:

— Atenţie! Urmează un anunţ important! Valabil şi pentru Strehaia!… Îşi răsuci capul spre tipul care nu fusese la „Yale”: Acum e OK?

Lumea izbucni în râs şi începu să aplaude. Gelu aplaudă şi el discret.

— Hai că ăştia mi‑au plăcut, au fost bine de tot.

— Ce‑or fi vrând? se întrebă Mia, pregătindu‑se pentru o surpriză plăcută.

— Cârlige de‑ale lor. Tombolă, concurs cu premii, Misse, chestii din astea…

Un bărbat în ţinută de seară, bine hrănit, despre care Neguleştii ştiau că e patronul „Terasei”, luă microfonul din mâna pletosului. Salută, se înclină, surâse larg. Surâsul avea ulei fin, de calitate, mos­tră desăvârşită de fericire şi gratitudine faţă de publicul consumator. Îşi ceru scuze — nu se ştie bine pentru ce — nădăjduia însă că…

— … onorata clientelă va înţelege situaţia. Este vorba despre o decizie a Primăriei de sector care consideră oportun să schimbe destinaţia spaţiu­lui deţinut până în prezent de Restaurantul „Terasa”…

— Ce?! făcu Mia, ce spune că n‑am înţeles?

Gelu, încordat, cu bărbia întinsă peste balustrada balconului, îi făcu semn să tacă. Tipul îşi continuă speech‑ul. Gesticulă larg, desemnând pe­rimetrul grădinii:

— … reţineţi, deci, e ultima seară aici, dar nu şi ultima seară petrecu­tă împreună. Avem plăcerea să vă anunţăm…

Făcu o pauză suspense, lăsând locul bateristului să se avânte într‑o cascadă de bubuieli zbuciumate.

— … vom fi onoraţi să vă reîntâlnim peste exact o săptămână la „Noua Terasă”!… Unde?!

Îşi răsuci din nou faţa radioasă spre toboşar, care timp de zece secun­de încercă să facă praf bateria.

— Unde?! La numai 200 de metri, dragi consumatori, nu mai departe de 200 de metri de actuala „Terasă”. Şi mai exact, pe locul grădinii fostului Cinematograf „Zorile”… Vă aşteptăm deci la „Noua Terasă”! Vă garantăm multe surprize şi schimbări pe mă­sura celor mai exigenţi dintre dumnea­voastră!… Şi acum, din par­tea firmei, câte o sticlă de vin, specialitatea ca­sei, pentru fiecare masă!…

Pocni din degete spre orchestră, retrăgându‑se în mijlocul ovaţiilor. Cadourile spontane, cât de mărunte, merg la succes sigur. Un „Mulţi ani trăiască!” iniţiat de orchestră îmbujoră entu­ziasmul consumatorilor. At­mosferă superfestivă, aranjamente, „nu putem scăpa inaugurarea”…

***

Se priveau înspăimântaţi. Lui Gelu, rămas cu gura întredes­chisă, par­că fără aer, maxilarul îi atârna moale, senil. Arăta bătrân, bătrân de‑a bi­ne­lea, şi Mia se zgribuli, brusc înfrigurată:

— Era prea frumos… Trebuia să ştim că totul are un sfârşit…

Expresia de prăbuşire de pe chipul bărbatului o făcu să amu­ţească. Dintr‑o dată, simţi corsetul prea strâns, apăsându‑i ficatul, şi se ridică. „M‑am îngrăşat oribil, asta e…”

Intră greoaie în casă, azvârlindu‑şi din mers escarpenii cu toc înalt. Instinctiv, se uită în oglindă, dar întoarse iute capul. Nu îndrăznea să se privească. Nu acum.

Se deşurubă anevoie din rochia prea strâmtă, apoi gâfâind din corset, aruncându‑le la întâmplare. Fusese totdeauna atentă cu lucrurile, din pedanterie, iar ultimii ani — cruţătoare din pricina sărăciei. N‑avea să‑şi facă prea curând altele. Cu ultimele puteri, trase pe ea capotul vechi, pe care‑l folosea în lipsa lui Gelu, când dădea cu aspiratorul, şi se întoarse pe balcon.

Gelu, înţepenit în aceeaşi poziţie, îşi aţintise privirea undeva, în noap­te. Observă nodul cravatei slăbit şi o podidiră lacrimile.

Era prima oară, în peste douăzeci de ani de când se cunoş­teau, că o făcea „în lume”. Ştia că este absurdă, dar amănuntul în sine o tulbura pâ­nă în adâncul sufletului.

Orchestra îşi reluase programul. O muzică lentă, cu palpitaţii roman­tice, şi ringul se umplu de tâmple lipite, perechi îmbrăţişate. Privirea voa­lată a Miei distingea doar pete de culoare, umbrele diluate a ceea ce fuse­seră ea şi Gelu cândva, care alunecau, se pierdeau mereu spre undeva, nu ştia unde. Rosti cu voce firavă, zgribulită de teamă:

— A mai rămas vin… Să‑ţi torn?

Gelu clătină obosit din cap:

— Dă‑l în mă‑sa, e infect!

Îşi îndreptă din nou ochii spre cer. Era senin.

Şi atât.

(Rodica Ojog-Brașoveanu, 2000)

***

„Garsoniera, spaţioasă şi elegantă în sine, dar fără bucătărie, avea un balcon cochet, ţâşnit din muchia imobilului şi suspendat chiar deasupra Restaurantului “Terasa”. „

În realitate, balconul dă spre terasa restaurantului „Casa Bucur” 🙂

20131109_131930

 

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

8 gânduri despre „Balconul

    1. Eu sunt la faza de recitire, caci am citit totul ce a scris.

      Datorita ei am prins gustul de a scrie si, in general, am descoperit cat de savuroasa e limba romana 🙂 Curios, nu la scoala, nu la universitate, nu la lectiile de limba si literatura romana (ce ar parea mai firesc), dar foarte tarziu si absolut intamplator. E frumos si trist in acelasi timp 🙂

      Apreciază

  1. multi au avut trista experienta a celor doi din povestire. intr- un moment ,neasteptat ,cum se intimpla, li s-a ruinat lumea imaginara cu „balcoane”, „dansuri” si „vinuri bune”…caci fragile si tradatoare sunt iluziile sub care ne ascundem in fuga de realitatea dura, dar sincera… asa e omul care iubeste cu inima si sufera cu sufletul 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s