Crai de ghindă

„Un om care scrie despre oameni ar trebui să ştie să comunice cu oameni de tot soiul. De la prim-ministru până la prim băutor din sat ”. Asta e teoria pe care o port de câţiva ani în rucsac.

Şi iată că bate ceasul să-mi trăiesc teoria pe viu la Bucureşti, ora 6:15, într-o cafenea de mâna a şaisprezecea, din Gara de Nord, unde mă trezesc (literal) cu un crai de dobă în faţă care îmi întinde braţul puternic, muşchios şi palma cu unghii negre :

-Bună dimineaţa, domnişoară! Mă cheamă Aurel…. ăăăăm, Aureliu.Dar pe dvs?

Casc ochii. Un bărbat cu ochi roşiori şi păr blond nespălat, aşteaptă zâmbind afumat.

„Iată, Lilia, un personaj din gară. Din viaţa reală. Viu, colorat, autentic. Mai ţine teoria ta?” Volens-nolens, aghiasmus Lilia bibet. Craiul vede că mă codesc și îi dă bătaie cu argumentul:

-Ca să vă zic drept, nu vreau să stau cu ţiganii ceia, îmi arată cu degetul în colţul cafenelei. Prefer compania dvs.

-Lilia mă numesc, îi răspund adormită şi îmi aşez palma în palma lui.

Râde bucuros de apropiere. Trage cu gest gospodăresc un scaun spre mine:

-De unde veniţi?

-De la Chişinău.

Brusc i se aprind ochii (albaştri).

-Ooooou, minunat. Se foieşte. Mă scuzaţi… cam miroase a băutură de la mine. Ştiţi, se mai întâmplă.

-Se întâmplă, zic blând. Eu tot iaca… încă nu m-am spălat pe dinţi.

Mă priveşte lung. Eu mă uit la ceas şi debitez intrând în poveste:

-Mi-i spăl la 6:32. Fix !

Nu ştiu ce mă apucase să spun adevărul; oricum nu intenţionam să-i zic că tocmai coborâsem dintr-un vagon clasa întâi (calitate moldovenească) în care s-au stins luminile ca pe Titanic, cauză din care n-am putut să-mi fac toaleta de dimineaţă, foindu-mă prin întuneric ca o curcă, şi tot cauză din care mă pomenisem în cafenea. Nespălată, nepieptănată… cu obrazul mânjit de rimel. Aşadar, eram tot atât de aproape de imaginea de lady din vagon de lux ca un urs panda de un perjar din Ceadâr-Lunga. Un profil demn de Gara de Nord. Tot atât de real şi autentic ca şi craiul cu ochi albaştri tulburi.

Nu ştiu ce gândi despre dinţii mei, dar se însenină brusc. Zâmbi misterios, apoi scoase din geacă o canetă de bere şi un covrig cald.

Simt că mi se aprind ochii, mie deja. „Ce personaj pitoresc!”.

-Eu, zice craiul de dobă, cu ochii ţintă spre zâmbetul meu semi-deschis (se gândea la respiraţia mea probabil), să nu credeţi că-s… În fine, am stat 6 ani în SUA, am studiat…una alta. Acum am revenit şi caut…rupe o bucată de covrig şi-mi caută ochii, caut… domnişoara Lilia să-mi creez o familie… o gospodărie… Pune mâna sub bărbie, molfâie şi nu mă slăbeşte din ochi.

-Păi… simt că aşteaptă ce i-oi zice şi zic, poate nu e o idee proastă. Se vede că ai frământat-o mult, Aureliu. Tac şi beau un gât de cafea de un leu cincizeci… (întrebasem în vreo doua rânduri vânzătorul dacă e precis 1,50).

Aurel se uită la bere, apoi îşi mută privirea pe păhărelul meu de plastic.

-Ospătar! strigă în spaţiu, făcând pe boierul, fără să-ţi ia ochii de la mine. O cafea!

Un băieţel servitor, student cu coşuri pe obraz, îi strigă înapoi:

-La noi e self-service!

Craiul de dobă oftează, probabil îi era insuportabil gândul să mă părăsească, se ridică şi merge la tejghea.

Băieţelul coşuros se furişează spre mine:

-Domnişoară îl cunoaşteţi?

-Nu, zic.

-Fiţi, vă rog, prudentă. Pare dubios tipul.

Îmi vine a râde. Numai un Făt-Frumos îmi lipsea la 6:20 dimineaţa ca să mă salveze din ghearele balaurului. Dacă-l las, o să-mi strice toată malina.

-Bine, zic ca să mă lase în pace. Aşa am să fac.

Cu Aureliu am mai stat la taifas fix 10 min.

-Deja pleci, Lilia? Scânci craiul de dobă lângă berea virgină. Aşa şi nu o deschise.

-Îmi pare rău, Aurel. Peste 2 min îmi spăl dinţii. Trebuie să plec.

***

La ora 10:14 eram aşezată într-o cafenea Lavazza. Spălată, parfumată, machiată. Sorbeam dintr-o cafea de 19 lei bucata, în ceaşcă de porţelan, evidamente. Lângă mine, patru crai cu aer occidental. Spălaţi, sterili, dezinfectaţi. Zambăreţi, relaxaţi, cu mişcări dezinvolte. Haine scumpe, impecabil croite şi întreţinute. Patru armăsari în faţa cărora orice fată ar ţipa ca în faţa papucilor de la zalando. În faţa mea nimeri un crai de ghindă. Un excelent exemplar de mascul. Privirile noastre se întâlneau de nevoie. Preţ de o cafea.

Craiul de ghindă sorbea prin pai un suc de portocale. Îmi aduc aminte de berea lui Aurel. Privesc unghiile craiului de ghindă. Curate, degetele fine, anemice, aproape feminine. Se vede că n-au ţinut un ciocan în mână. Maximum ce pot face, sa atingă un ecran numeric. Te-ai mira dacă ar şti să strângă vârtos în brațe o femeie. Vai, dar de ce i-ar trebui lui femeie? Asta nu ţi-e crai de dobă cu gândul la familie şi gospodărie într-o prerie mică. Ăsta n-ar veni lângă tine, cu pas ferm şi cu aer de vânător, să tragă un scaun ca să-ţi vorbească răspicat despre planurile lui matrimoniale. Nici în glumă, nici în serios. Nici treaz, nici afumat.

Utopie.

Curată utopie.

Doi crai diferiţi. Din două lumi diferite. Numai eu acceeaşi.

În una, cu dinţii nespălaţi şi în alta … aproape lady?