Publicat în Fata tatei, Povestea de vineri

Sultănica

Am devenit o mutantă.

După câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e „mono” e şi monstruos de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.

Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace. Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta fetei e determinată de alegerea noastră, care este foarte simplă: copilul nu trebuie să piardă legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.

Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.

-Ăăăăm, mă adresez soţului, ai băgat adresa corectă în GPS?

-Pe care mi-ai dat-o.

-Bun, ia stai să mai verific o dată, zic trăgând cu coada ochiului dincolo de poartă: „Nu prea cred ca părinţii să închirieze un palat pentru o aniversare”.

Scot invitaţia, citesc adresa cu voce.

-Asta e, zice soţul. Am ajuns.

-Youppiiiii!!! Ce-o să ne mai distrăm!!!! Strigă exaltat fic-mea de pe banca din spate.

Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti de povestea „Trei alune pentru Cenuşăreasă”. În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.

Iar tragem cu ochiul (eu şi soţul) unul la altul, apoi fiecare la ţinuta sa boţită. Eu mi-am ascuns ghetele bortelite sub scaun (pănă nu rămân fără talpă nu le scot, pur si simplu le ador, cu 3 perechi noi în dulap), soţul la vestă ponosită („depunem copilul şi ne ducem la o bere”).

Mai pe scurt, fata noastră numai asta şi aştepta, să ne lase şi s-o zbughească spre scările palatului. Nici la revedere nu ne-a spus. Pentru că la o fereastră gigantică cu arc, o aşteptau deja câteva capete fluturând din mâini, dornice de un cache-cache. Iar un de v-aţi ascunselea într-un palat de aşa dimensiuni, nu-i aşa, e fantasmul suprem al oricarui copil!

-Data viitoare verificam adresa prin google maps, zic eu hotărâtă. Dacă e acoperişul casei regale, măcar să ne îmbrăcăm corespunzător. Nu din alt rezon decât din pură curtoazie. Să nu stricăm oamenilor ambianţa de sărbătoare.

Palatul nu a fost închiriat. E proprietatea familiei. Şi ca să nu-i fac pe unii (mai romantici de fire) să fantasmeze prea mult la norocul unora, vă mai spun un detaliu: părinţii erau în plin divorţ. Un divorţ complicat.

Dar să trecem de la palat la …internat.

Aceiaşi copii, aceeaşi clasă, din aceeaşi şcoală comunală.

Fata mea e încă la (minunaa) vârstă când nu-şi alege prietenii după criteriul:  bogat /sărac. Important e să fie vesel. Şi mama să facă plăcinte cu brânză. Aşa că, acum 2 ani, singurică şi-a făcut invitaţiile pentru plăcinte party. Desenat, lipit, scris şi ales… personajele invitate.

Aşadar, într-o duminică de toamnă târzie, plăcintele erau în cuptor. Se adunaseră aproape toţi oaspeţii. În afară de o prietenă. Sultana. Aud din odaia lui fic-mea nişte şoapte:

-De ce ai invitat-o pe sărăntoaca ceea?

Liniște. Apoi vocea lui fic-mea:

-Pentru că e prietena mea. La fel ca şi tine.

-O să-şi bage nasul peste tot, ai să vezi. Şi tu ai jucării bune, o să le strice, bagă de seamă.

Eu mi-am dus instinctiv mâna la gât, aşa fac când rămân fără grai. Mă încreţesc, apoi mă scarpin după ureche.

Aud soneria şi fug să deschid.

Apare în prag o fetiţă firavă, slăbuţă, care parcă tremura de frig.

-Bonjour, Madame. Eu sunt Sultana!

Îmi trece prin minte un gând hazliu. Ce nume nepotrivit. Sultana e pentru babane de 120 kile. Tu, draga mea, eşti Sultănica.

M-a izbit îndată rochiţa ei veche. Credeţi-mă, eu nu observ deloc cum sunt îmbrăcaţi copiii. Am remarcat de data asta doar pentru rochiţa ei era o copie de uniformă şcolară sovietică (detestată aprig de mine 9 ani de zile). Un cafeniu ponosit, fustă plisată şi coatele cârpite. Purta colţuni negri până la genunchi, pe picioruşe subţiri, încălţate în bocani cu bot rotund. Ca de clovn.

O însoţea mamă-sa. Un pumn de femeiuşcă, max 40 kile. Mă privea cu teamă şi rătăcită (aşa cum priveam eu probabil palatul). O îndemn să intre. Soţul îi propune „Cafea, ceai, Madame?”

-Nu, zice speriat. Eu plec îndată. Numai spuneţi-mi când să vin s-o iau pe Sultana.

-Mai staţi un pic să vă încălziţi…

-Nu! sare din nou. Vroiam doar să vă spun mulţumesc. Ştiţi că e prima dată când o aduc pe Sultana în ospeție ? Pentru ea e o zi foarte importantă. Nimeni din clasă n-a invitat-o niciodată până acum. Fata voastră e prima.

Îmi arătă cu mâini tremurânde bucata de carton pe care fic-mea desenase crăcăleţi cu inimioare, omuleţi zglobii şi baloane.

Toată seara n-am scăpat-o pe fic-mea din ochi. Tot continuam să mă scarpin după ureche (semn că sap adânc în minte). Sultana era unica fetiţă cu care se înţelegea din jumate de privire. O complicitate năucitoare. Origini diferite, mentalitate diferită, religie diferită… calitatea hainelor diferită. Copii îşi bagă piciorul… în toate astea. Poate de asta tânjim atât de mult după copilărie. După alegerile noastre, nealterate de nimeni.

Şi aici începe povestea.

Într-o seară de august, sorbeam relaxat un café frappé în Grecia şi o priveam pe fic-mea cum se zbânţuie pe tobogane cu prietenele grecoaice. Aud telefonul. Un număr necunoscut din Belgia.

-Alo, eu sunt mămica lui Sultana. Ce mai face fata dvs ? Sultanei îi este dor de ea. A reuşit să mă facă să vă deranjez.

Solicita o întâlnire. Eu, mirată, îi explic că suntem în vacanţă. Abia după 2 săptămâini revenim în ţară. Fetele au vorbit la telefon şi aşa şi a rămas: să se revadă curând. Numai că la sfârşitul lui august iată că pornim o reparaţie care s-a lungit până la mijlocul lui septembrie. Într-o zi o întreb pe fic-mea:

-Ce mai face Sultana?!

-Nimic nu face, mama. Nu vine la şcoală.

– Cum nu vine? E bolnavă?

– Nu ştiu.

O săptămână nu vine, două nu vine. Încerc s-o sun pe maică-sa la numărul înregistrat în telefonul meu. Număr inexistent. A treia săptămână, las totul şi mă duc la şcoală.

-Sultana a fost transferată la internat, îmi zice învățătoarea.

Am rămas fără grai. Pentru mine internatul e sinonim cu copii abandonaţi sau copii care au pierdut părinţii. Ce s-a întâmplat? A păţit ceva maică-sa? Habar nu am dacă avea tată (prezent în viaţa ei).

-Maică-sa a luat decizia, fără să ne dea o explicaţie. Nu a lăsat nici măcar un număr de telefon.

Tot drumul spre casă îmi reproşam un lucru. Dacă am promis s-o sun, trebuia s-o fac îndată. Acum poftim, i-am pierdut urmele. Uite cât de uşor poţi pierde un om într-o capitală.

Periodic mă gândeam la Sultănica. Săracul copil. Rupt de famile, de colegi, de prietene. De ştiam măcar la care internat stă, poate reuşeam s-o iau la noi pe weekend. Chiar îmi venise un gând absurd să sun internatele de la Bruxelles. Dar l-am abandonat. Gând absurd. Ce să zic ? Cine sunt eu? Nimeni.

***

A trecut un an.

***

Vinerea trecută, pe 13.09.13, am tras o fugă la primărie să-mi scot cartea de identitate.

Unul din doi: Allah sau Dumnezeu ne-a amestecat cărările şi … dau nas în nas cu mama Sultanei. Avea pupilele dilatate şi mirosea a alcool, iar mie îmi venea să-i sar în gât de bucurie.

-Nu mă ţineţi minte? fac eu.

-Sigur că da. Cum să uit săculeţul de plăcinte ?

Am zâmbit.

-Ce mai face Sultana?

-Vine şi ea îndată. Îmi arată cu degetul spre uşă.

Mai nu mi-a sărit în gât, ţopăia ca un ieduţ pe loc şi tot întreba de fata mea.

Duminica asta pleacă pentru totdeauna în Maroc.

Am rugat-o să mă sune (am stat pe capul ei să-şi noteze corect numărul meu) când termină valizele şi să facem o întâlnire fetelor. Măcar pe o oră.

Încă nu a sunat.

***

În aceeaşi seară o zădăr pe fata mea:

-Ghici pe cine am văzut azi.

Nu a stat nicio clipă pe gânduri.

-Pe Sultana?

***

Unele legături dintre oameni o să mă fascineze mereu.

Pentru că nu pot să le explic.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

40 de gânduri despre „Sultănica

  1. Minunata istorie.. Si émotive … Cadetul meu tôt timpul a fost atras de copii cu un hanticap.. Si tôt imi pun intrebari e inca asa de mic de unde are simtul ista… Nu pot sa-mi explic ( tôt timpul tre sa imparta ceva cu ei sau sa stea in preajma lor..) au ceva copiii un al 3lea sens..

    Apreciază

    1. Dar fata mea imparte mancarea pe care i-o dau la scoala cu copii ce traiesc in palat 🙂 umbla saracii vesnici flamanzi sau… le place anume ce mananca fata mea. Tot nu pot sa-mi explic.

      Apreciază

  2. ai o fetita minunata!!! sufletul de copil in forma lui pura e sfint!
    trist, dar copii snobi exista (meritul parintilor acestora!!!!). si eu uneori gresesc, si-i zic fetei mele ca cutare sau cutare nu-i pot fi prietene, pe motivul educatiei proaste (felul in care vorbesc si se comporta) primite de la parintii lor… simt ca gresesc, dar nu vad alta iesire.

    Apreciază

    1. Dina, multumesc 🙂 nu e usor sa fii parinte, pentru ca trebuie sa explici lucruri complicate in cuvinte simple. Eu tare ma tem de perioada de adolescenta. Nu stiu de ce, dar ma tem.

      Apreciază

  3. Unica ce-mi trece rpin minte acum e sa-l citez pe personajul lui Yurii Stoianov din filmul 12 (Nikita Mihalkov) cand evreul interpretat de Valentin Gaft isi povestea istoria despre taical sau si sotia ofiterului estonian SS. Citez:

    – Mama nu era de zahar… uimitor scenariu…

    Dar si mai important e descrierea. O istorie in sine e ca si un contur intr-o carte de colorat. Foarte mult depinde cum colorezi desenul/povestesti intimplarea si ce paleta de culori/cuvinte alegi. M-ai captivat si mai sedus cu postul de azi. E viu. Are lumina. (mi-l notez, poate sa-mi prinda bine pentru materialul care va urma).

    P.S. O zi buna si salutari Sultanicai din inima Ciocanei.

    Apreciază

    1. O istorie in sine e ca si un contur intr-o carte de colorat. Foarte mult depinde cum colorezi desenul/povestesti intimplarea si ce paleta de culori/cuvinte alegi.

      Este, dar aveam frică să nu fie prea sumbre culorile.

      P.S. O zi buna si salutari Sultanicai din inima Ciocanei.

      Mă rog lui Allah să mă sune maică-sa. Şi dacă mă aude si ne intalnim, am să-i transmit:)

      Apreciază

  4. Am si eu in plan citeva carti… Acum o recitesc pe Ana Lupan… Creatia ei lasa de dorit. Eram studenta cind am citit-o prima oara si mi s-a parut ca am facut o borta-n cer. Textul ei paleste pe linga romanele lui I.Druta, V.Vasilache, A.Busuioc, V.Besleaga, Dabija. s.a.In ultimul timp o sustinea doar criticul literar E.Botezatu.

    Apreciază

  5. Foarte profund, o scena de viata, atat de bine descrisa. Din pacate atat de comuna. Ai „atacat” mai multe „tare” , asta-i capitalismul (sau nu, astia sunt oamenii) . Mi-a placut faza cu talpile , si eu sunt de aceasi parere.

    Apreciază

  6. Întradevăr orașele policolore sunt, bineînțeles pline de culoare, de viață. Ce-ar fi Clujul fără maghiari, sași, evrei și ucraineni ori (și) fără influența, obiceiurile, culoarea lor? Ar fi un oraș fad, sinistru poate chiar cimitir aș scrie. Și sunt foarte interesante generațiile tinere formate-n astfel de orașe, tineri care nu mai dau 2 bani pe cum scriai: religie, mentalități, haine, statut. Apropo de ghetele îndrăgite; bună menționare. Mă-ntâlnesc zilnic cu prieteni, colegi de diverse vârste, oameni pe stradă unii cu stare foarte bună ce poartă tot așa câte un tricou drag deși e ponosit ca vai de mama lui ori încălțăminte în aceeași stare. E o trăsătură al celor care trăiesc în orașe cu diverse culturi.

    Hahahahaha:„depunem copilul şi ne ducem la o bere”!!! Asta da! :))))))))))))

    E bogată-n spirit fătuca ta, să fie sănătoasă! Vibația celor două e pe aceeași frecvență, de aici înclinația fetiței tale spre Sultănica. Sunt după cumai scis, extraordinar de fascinante aceste legături. Astfel de clipe merită a fi mediatizate sau așternute în cărți.

    Apreciază

    1. Astfel de clipe merită a fi mediatizate sau așternute în cărți.

      Despre orice copil, daca ai timp sa-l obsevi, aduni atata material valoros si uman incat poti scrie carti frumoase, fara sa te repeti 🙂

      Apreciază

      1. Ai punctat foarte bine: timp să observi copiii. Dacă lumea, mai multă lume arface efortul a observa mai profund copiii, cred că rasa noastră ar fi mai evoluată. Felicitări pentru răbdare și deschiderea spre observație! De fapt, da, știm că Socriței îi place să observe! 🙂

        Apreciază

  7. Doamne, Lilia, ce bine mai scrii. Iti astept cu sufletul la gura povestea de vineri. E o placere nebuna. Sunt in extaz dupa ce te citesc, ai devenit un fel de drog. Astept cu maaaare nerabdare ziua de vineri. Ti-am recitit blogul de citeva ori. Te rog sa scrii ceva mai lung ca sa am ce citi in serile de iarna.

    Apreciază

  8. pe mine cel mai mult m-a impresionat faptul ca ai avut intentia sa o iai la tine pe un weekend, sa o gasesti, ca nu ti-a fost inddiferenta soarta Sultanicai. Eu am asa o dragoste fata de copiii orfani, pe toti vreau sa ii iau acasa si sa le ofer toata dragostea pe care o am in mine (inca nu am ai mei). Cind locuiam in Chisinau, gradinita de linga casa mea (botanica) la care am mers eu demult s-a transformat acum in orfelinat si tin minte ca mereu cind treceam pe linga ea, stateau sarmanii copii (virsta 0-3ani) la gard si plingeau si ziceau „hai ia-ma acasa tanti”…. Nu stiu daca asa ii incurajau educatoarele sau poate ei pur si simplu voiai sa nu mai petreaca o noapte acolo, dar mi se rupea inima in fiecare zi! Sper maica-sa sa te sune si sa se vada fetele 🙂

    Apreciază

    1. Cind locuiam in Chisinau, gradinita de linga casa mea (botanica) la care am mers eu demult s-a transformat acum in orfelinat si tin minte ca mereu cind treceam pe linga ea, stateau sarmanii copii (virsta 0-3ani) la gard si plingeau si ziceau “hai ia-ma acasa tanti”…. Nu stiu daca asa ii incurajau educatoarele sau poate ei pur si simplu voiai sa nu mai petreaca o noapte acolo, dar mi se rupea inima in fiecare zi!

      Ce trist, parca e fragment din film dramatic 😦

      Apreciază

  9. Frumoasa istoria … (ce banala sint ) Relatiile care se stabilesc intre oameni speciali ca tine si ca fetita ta si oameni „diferiti ” , care nu vorbesc mult , dar transmit mult , sint introversi dar au o inima mare si abia asteapta sa fie invitati la vorba , sa devina prieteni cu tine ..Sint relatii si legaturi stranse si innodate bine , pentru ca spre diferenta de occident unde prietenia e deseori superficiala , ei , oamenii astia diferiti stiu sa-ti fie prieteni . Eu am norocul de a trai intr-un satuc plini de arabi , indieni , nigerieni …Si paradoxal , ma simt acasa la mine 🙂

    Apreciază

  10. legat de discutia surprinsa, ce urat, absolut urat atunci cand criteriile imperfecte ele parintilor devin criteriile celor mici dar textul asta, pana la ultimul rand, e poveste minunata despre viata, viata cu picioarele pe pamant.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s