L-am găsit aninat pe o pernuţă de catifea neagră, într-un coltişor prăfuit dintr-un magazin de anticariat, de pe Reigerstraat, orăşelul Breda.
Din bijuterii prefer broşele. Nu le port, le colecţionez. Inelele mă lasă rece. Prea demodate, prea kitsch, prea încolo şi pe dincolo, deci nu… Le trec uşor cu vederea. Pe ăsta l-am reperat lângă o broşă ce sugera ipocrizia umană: o mască de teatru agăţată pe o ramurică fragilă. Am lăsat pe-o clipă mesajul broşei pentru că m-a atras subit tăietura neobişnuită a pietrelor dintr-un ineluş. Culoarea şi mai intrigantă: un albastru înnourat. L-am tras pe deget şi tare m-am mirat că-mi vine. Matincă chiar şi am exclamat: „Ia te uită!”
După o jumătate de oră de hoinărit pe cele trei etaje ale buticuţului cochet de pe Reigerstraat, mă apropii de tejghea şi fac semn domnului anticar. Adică-s gata să-mi achit mofturile.
Arăt cu degeţelul:
-Domnule, iau asta, asta şi asta. Şi încă asta: depun delicat ineluşul pe tejgheaua colbăită.
Anticarul a holbat un ochi la inel, altul la mine. Mă priveşte aiurit de parcă i-am propus să-mi fie naş de cununie.
-Suuunteeeeţi siiiiigură, doamnă ?
„Poftim? Cum să nu fiu sigură ? Pai anticariatul e unicul loc pe lume unde mă simt sigură. Şi dacă-mi cade cu tronc la inimă un lucruşor, gata. Coup de coeur iremediabil. Eu dragostea-mi n-o negociez.”
Îl privesc blând şi zic :
-Mai mult decât. M-a sedus instant. Ia priviţi cât de bine îmi vine. Îl întind delicat pe deget chiar sub nasul lui.
-Incredibil ! oftează anticarul. Chiar vă vine, doamnă !
-Şi vă asigur că nu e uşor de nimerit. Cauză din care nu port inele. Sau nu-mi vin, că am degete fine, sau nu-mi plac, mofturi de damă… Ăsta-mi place, deci îl iau. Doar dacă… v-aţi răzgândit să-l vindeţi?
-Vai de mine, sare fript anticarul, cum se poate ? Dimpotrivă, doamnă ! M-aş bucura să am onoarea.
– ?!
-Are … o istorie oarecum ciudată, tărăgănează. Ştiţi că încerc să-l vând de … 40 de ani ?! Sunteţi prima femeie care îl VEDE. Nu zic să-l cumpere, dar măcar să-l vadă, să-l atingă. De patruzeci de ani, doamnă, zici că până azi era invizibil ! Mă gândeam că-i blestemat (râde). Mă şi întrebam aiurit: „Ce bre să aibă ?” I-am schimbat locul. Ţara chiar. Mai întâi încercam să-l vând în Belgia. Ioc ! L-am adus în Olanda şi de atunci… hmm, a trecut ceva vreme ca să ajungem azi la discuţia asta.
-Se dezleagă misterul, zâmbesc. Deja vorbiţi cu proprietara lui.
***
Nu ştiu care e legătura între obiecte şi oameni. N-am nici cea mai vagă ideiuşcă. Sper doar … că pot exista poveşti frumoase.
Blog de vineri 
Frumos inel , buna achizitie ! si legenda inelului inca si mai frumoasa
ApreciazăApreciază
multumesc 🙂
ApreciazăApreciază
daca e adevarat – atunci e tare intrigant :))) Sa ne povestesti peste ceva timp cum se poarta inelul :))
ApreciazăApreciază
parca bine se poarta, il port chiar acum 🙂
ApreciazăApreciază
Ohoo, să-l porți sănătoasă și veselă! Pare-se c-ai simțuri extranseziorale și da, obiectele au legături fine, energetice cu oamenii
ApreciazăApreciază
merci 🙂 Asa e cand simti ca imbatranesti (de mine zic) te trage spre obiecte cu istorie 🙂
ApreciazăApreciază
Ei na, simți că-mbătrânești… :)) te maturizezi, Socriță!
După un timp, da, obiectele te atrag, le simți chiar la un moment dat chiar să ghicești, vizualizezi istoria obiectului.
ApreciazăApreciază
Iti era menit, chiar tie, daca de atatia ani nimeni nu-l cumpara, daca de obicei nu te incanta tare inelele, dar asta te-a facut sa te indragostesti…Sa-l porti sanatoasa si sa-ti aduca muuuuuuuult noroc. 😉
ApreciazăApreciază
Multumesc 🙂 eu cred ca fiecare om are ceva menit lui: obiecte, intalniri, locuri. Eu am inceput sa observ detaliile astea de cand imi dedic mai mult timp mie insami si mofturilor mele (nu in dependenta de pret sau moda, ci de gustul meu, oricat de ridicol ar pare cuiva, je m’en fous).
ApreciazăApreciază
sa te bucuri Lilia de el 🙂 si sa te simti speciala
ApreciazăApreciază
Oh, eu deja ma bucur din plin. Am descoperit azi ca am nu numai pietre in inel, dar si la fiere :)) nimic grav. Merci!
ApreciazăApreciază
chiar ieri ma gandeam la ‘Comoara verisoarelor’ a ta si imi ziceam ca numai cu tine se pot intampla toate astea sau noi, cei care nu le putem descrie atat de frumos le trecem pur si simplu cu vederea ca pe ceva nesemnificativ sau de rutina. Frumos inel! Eu tot nu port inele, din cand in cand poate il mai pun pe cel de cununie dar cu asta m-ai pus pe ganduri. Poate ma pornesc si eu sa casc gura pe la anticariat 🙂
ApreciazăApreciază
Cu fiecare se intampla, sunt sigura 🙂 doar ca sunt perioade in viata cand pur si simplu nu ai timp nici dintii sa ti-i speli (mai ales cu un prunc care nu doarme noptile), dar sunt si perioade cand te asculti un pic si petreci mult timp cu tine. Si atunci descoreri niste lucruri… Mie mi-e interesant sa fac experimente cu mine 🙂 e ca o joaca. incerc sa-mi explic de ce pe langa obiecte pe care altii le gasesc frumoase eu pot trece fara nicio vibratie, iar pe langa altele (desi, foaaaarte rar) ma opresc indata. Acolo unde nu inteleg din prima, ma chinui :)) incerc sa (ma) ghicesc. Dar imi place.
Daca ai timp, apoi neaparat 🙂 acum e cea mai buna perioada. lumea e in vacanta, te plimbi linistita cu gandurile tale printre obiecte cu o viata/destin aparte
ApreciazăApreciază
Love story intre femeie si obiect ! Frumos , mai ales ca are aerul ala vintage pe care putine bijuterii stiu sa-l transmita . Si eu iubesc anticariatele sau „lucruri de prin alte case ” ..parca te pune in legatura indirecta cu posesorul obiectului ..eu si acum am un evantai si o pereche de ochelari de soare anii 20 ( si ma amagesc pe mine insumi : astia cu siguranta erau ochelarii domnisoarei Monroe 🙂
ApreciazăApreciază
inca cate obiecte de-ale ei sunt prin lume si oamenii care le poseda nu stiu 🙂 poate candva se va descoperi memoria obiectelor si o vom putea citi :)) visez
ApreciazăApreciază
Obiectele cu poveste ne intra intotdeauna repede in suflet 🙂
Deosebit inelul, imi place aspectul sau vintage si albastrul pur al pietrelor.
ApreciazăApreciază
🙂 merci
ApreciazăApreciază