Publicat în Monoloage, Povestea de vineri

Iubire la o mănăstire

pissUn text despre cum poţi arăta ca naiba şi să stârneşti sfinţii.

***

Zicea cândva Coco Chanel că o femeie care iese nemachiată din casă are prea multă încredere în sine. Eu, ca femeie nemachiată (din poveste) o completez : dacă femeia e celibatară, bolnavă şi nemachiată, apoi chiar are un tupeu scandalos.

Aveam pe atunci  tupeu cât pentru un o mănăstire de maici nefardate. Dacă nu mai mult chiar. Pentru că în perioada ceea precisă a vieţii mele, măicuţele se uitau totuşi în oglindă ceva mai des ca mine.

Mă aflam în plină convalescenţă.Tocmai scapasem de o boală lungă şi plictisitoare. Pentru o recuperare mai grăbnică, părinţii m-au trimis la un sanatoriu moldovenesc (să nu vă închipuiţi cumva covoare roşii şi apă caldă în cameră). Un sanatoriu vechi, din beton sovietic, lipit cochet de o mănăstire. Avea însă un avantaj frumos. Era situat strategic chiar în miezul codrilor. Belşug de oxigen, ţânţari, linişte împărătească… şi mâncare la ore fixe (atât de sănătoasă că într-o seară mai nu m-am cătăit cu salvarea până la Chişinău).

Per total, arătam ca un limbric ieşit din hiberbare. Lividă, sleită de forţe, fără zâmbet, cu o frizură eşuată (mi-am retezat scurt şi aiurea părul, numai fetele cu păr ondulat or să mă înţeleagă). 12 din 24 de ore purtam costum sportiv turcesc şi taflici de cauciuc care pocneau ritmic şi băbeşte pe cărăruia asfaltată până la izvorul de pe buza pădurii. Mă căram acolo de două ori pe zi. Îmi clăteam gura de sânge. Căci, să nu uit să adaug la portret, îmi sângerau ginginii. Aşadar, sex-appeal-ul meu se ascunse adânc în codrul moldovenesc, printre fragi şi mure. Iar chestiunea în sine mă lăsa rece. Sau, dacă vreţi, mă preocupa în aceeaşi măsură ca reproducerea  ţestoaselor din Galapagos.

Într-o dimineaţă răcoroasă la izvor, aud o voce în spate:

-Domnişoară, nu doriţi o morojnă*?

Scuip sângele din gură, iau prosopul de pe umăr şi îmi şterg buzele. Caut cu ochi cui să răspund.

Un flăcău cu plete lungi şi barbă, mă privea zâmbind cu toporul în mână.

„Călugăr” îmi zic. Umblă şi ăsta cu noaptea şi poftele-n cap.

Regret un lucru din tinereţea mea: n-am profitat destul de celibat. Nu pentru distracţie şi aventuri, dimpotrivă, pentru timpul pe care nu l-am petrecut cu mine însămi. Una-două şi mă trezeam în cuplu. Îmi amintesc cu nostalgie de perioadele când izbuteam să rămân singură cu mine. Omul e liber doar atunci când inima îi este liberă. Libertatea totală e posibilă numai acolo unde singurătatea e totală. Am deschis aici paranteza ca să vă explic că în momentul acela puteam să raspund necreştineşte bărbosului (orice abordare mă irita). Mai ales că nu eram la o recepţie cu sclipici pe rochie şi şampanie în mână, dar în codrul verde, cu prosopul şi toporul între noi.

O boare de sudoare, slobozită de corpul deprins cu munca fizică din zori, ajunse la nasul meu.

(Nu mai ştiu ce i-am răspuns)

Fac stânga împrejur şi …şleamp, şleamp bat cărarea înapoi spre sanatoriu.

În altă dimineaţă, trei călugări bărboşi şi pletoşi, aburind de sudoare, se porăiau pe lângă izvor. Cu topoarele în mână.

-Domnişoară, dar de care morojnă vă place? Plombir sau ciocolată? Insista pletosul din prima zi pe lângă izvor.

Iau prosopul, mi-l arunc gospodăreşte după gât. Îl apuc de capete, oftez adânc şi mă apropii de ei.

-Care-i treba cu topoarele?

-Păi, sare gospodăreşte spre mine bărbosul cel mai vorbăreţ, iaca ne gătim de iarnă. Facem provizii de lemn pentru mănăstire.  Vă place mănăstirea noastră?

-Nu ştiu.

-Apoi dar veniţi duminica, la sfânta Liturghie! Iaca Părintele Pahomie, îl trage grăbit de mânecă pe alt bărbos lângă noi, o să vă fie ghid.

Duminică dimineaţă nu era nimeni la izvor. Liniştea împărătească a codrilor era sfârtecată de clopotele bisericii. De ştiam atunci cine le trăgea…

Mi-am spălat faţa şi m-am întrebat dacă am măcar o haină în valiză, neturcească şi ortodoxă,  cu care să pot intra în biserică.

Porţile mănăstirii erau larg deschise pentru lumea creştină. Micuţă lumea asta. Alcătuită, cu precădere, din băbuţe ce miroseau demult a busuioc. M-am luat după câteva şi am intrat în biserică. Un glas bubuit de preot ducea slujba. Când a ieşit mătăhăind cu candela din altar, s-a oprit un moment (mă zărise) şi-mi făcu din ochi. I-am făcut şi eu din mână (Doamne iarta-mă, era un gest spontan). Iar când am văzut cum se precipitau băbuţele la pupat mâna sfântă, mi-am făcut cruce şi am ieşit. Era mâna care ţinea toporul la izvor şi mă întreba de morojnă. Afară mă pândea Părintele Pahomie.

N-am trecut pe la izvor vreo săptămână. Zic „măi, să nu intru în păcat…”

Din păcate, numai eu mă gândeam la păcate, căci într-o amiază, mă pomenesc cu păcatul nas în nas. Părintele n-o mai răbdat şi a coborât cu Doamne  ajută pe aleea unde îmi plimbam eu taflicii. Mai întâi a pândit atent prin părţi (să fie sigur că nu trece miros de busuioc pe alături) apoi m-a apucat de cot.

-Hai să ne tragem în fotografie.

Făcu semn băieţaşului care îl însoţea cu un aparat de fotografiat. O mână de om, cu ochi mari, cu gesturi ascultătoare şi urechile ciulite de căţel fidel şi dresat.

Preotul mi-a bâjbâit talia prin costumul sportiv turcesc, m-a cupris vârtos şi a ordonat spre băiat:

-Apasă!

Făcu alt semn.

-Dă-mi cărticica să scriu adresa fetei estea. Când ai să scoţi pozele,  să i le trimiţi prin poştă.

Într-un carneţel slinos, sub un număr trecut de o sută (deci, făceam parte dintr-o colecţie sau harem) i-am dictat a lehamite adresa.

A plecat pe furiş aşa cum a venit. Sub un soare dogorâtor ce ţinea oamenii prizonieri în casă.

Se îndepărta repezit pe alee cu adolescentul ascultător la braţ, care probabil dorea să devină şi el, într-o zi de sărbătoare creştină, călugăr. Dar mai avea încă mult … de învăţat de la părinte.

***

Cu plecarea lor începe povestea.

***

Peste două luni am primit un plic burduşit de la mănăstire. Cu două poze şi câteva pagini de scrisoare. Îmi scria băieţaşul cela ascultător care trăia pe lângă mănăstire, din milă creştinească, ca Cenuşăreasa. Mă întreba delicat dacă mai poate să-mi scrie.

Corespondenţa noastră s-a întins pe vreo trei ani. Eu îi scriam o pagină, el două. Eu două, el patru. Eu mai mult de două nu pot scrie… Atunci îmi trimitea poze. Codri, flori, veveriţe la fereastră, lacul în asfinţit, lanuri de floarea soarelui, plimbări în seri albastre cu câinele…

Eu scriam în română, el în rusă. Era de la Tiraspol. Orfan de părinţi, a luat calea care i se părea lui mai bună. Pentru vârsta lui, mă rog.

Şi a fost noapte, şi iar zi până… până a dat mama de corespondenţa noastră.

Într-o zi… frumoasă zi, chiar de ziua mea de naştere, a plesnit răbdarea ei creştină şi a hotărât să-mi aducă aminte că m-a educat ca pe o lady:

-Lilia, ce ai cu băietul, poţi să-mi lămureşti?

-Care?

-Aista. Îmi face semn spre teancul de scrisori, studiate cu grijă, atenţie şi răbdare (câteva seri lungi precis).

-Cu ăsta nimic.

-Lilia, mărojel, lasă băietul în pace. Unu, că-i de la mănăstite şi doi, Doamne iartă-ne, îi mai mititel ca tine!

-De unde ştii?

-A fost azi la noi. Am văzut în sfârşit cine îţi aduce în fiecare an lilii de ziua ta.

***

Liliile s-au vestejit.

Adresa mea, poate că mai stă scrisă într-un carneţel aruncat în vreun pod.

Nişte poze vechi cu mine în vreun sarai vechi de mănăstite, lipite cu pioneze ruginite pe un perete de lut.

Dar poate că nu… Nu mai există. Nimic.

O istorie spulberată ca un nimb de păpădie.

***

De unele relaţii cu oamenii îmi aduc aminte cu mai multă tandreţe şi duioşie decât de toate iubirile mele veşnice. Ciudat. Oare nu cumva tocmai relaţiile candide, fără interes şi viitor, pot fi numite … iubiri autentice.  Curate şi rare, ca nişte mărgeluşe de cristal. Curate ca inocenţa. Rare.. ca un oftat sincer.

***

* îngheţată (în limba basarabenilor care până azi cultivă cu sfinţenie rusismele pentru ca e cool şi se vinde bine)

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

13 gânduri despre „Iubire la o mănăstire

  1. ,,Omul e liber doar atunci când inima îi este liberă. Libertatea totală e posibilă numai acolo unde singurătatea e totală.” La concluzia asta am ajuns și eu, de n-aș fi mai ajuns :).

    Apreciază

    1. Irina, stii ca depinde si de om 🙂 unul se simte perfect in propria companie, altul tanjeste dupa public. Nu poate ramane singur nicio zi. Se simte abandonat si uitat de toti.

      Apreciază

      1. Da, așa este. Tocmai de-asta spuneam că mai bine n-aș fi ajuns la asemenea concluzie în ce mă privește. Parcă prea m-am îndrăgostit de libertate. Deja a devenit un viciu :).

        Apreciază

    1. Stii cand esti bolnav, te porti mai firesc cu oamenii. Iar cand esti firesc, ai un nu-stiu-ce care intriga. Indiferent daca esti femeie sau barbat 🙂
      In orice rau se ascunde un bine. In boala arunci masca pentru ca nu mai ai puteri s-o porti 🙂

      Apreciază

  2. In fiecare dintre noi zace o doza de boala, numai ca ea este ascunsa. Atunci cind imunitatea scade, ea iti da de stire. Si barbatii, si femeile sufera la fel. Unii se lamenteaza pe propria lor viata, incercind sa scrie poezii, altii o dau cu paharul si cei mai sanatosi, in cel mai bun caz, ii salveaza cu recomandari de carte, poze frumoase si istorii captivante. P.S. In fata lui Dumnezeu suntem egali. Recomandare de carte > Lumea noastra incotro? Alejandro Bullon, trad. Loredana Sirbu, Bucuresti, Casa de editura Viata si Sanatate, 2009 http://WWW.viatasisanatate.ro Tel 021|3230020. Succes, Lilia.

    Apreciază

  3. foarte bine scris si poetic, bravo Lilia. mi au revenit si mie diferite amintiri cu un baiat anume si cu scrisori. in ziua de azi nu mai sunt asa relatii platonice si epistolare

    Apreciază

    1. merci 🙂 da, azi scrisorile de mana nu mai au sens. Viteza mesajelor din lumea de afaceri s-a raspandit repejor si in afacerile sentimentale. Mai ales ca indragostitii nu prea au rabdare sa astepte, asa ca repejor au trecut la unelte de comunicare instanta. Desi…mai sunt oameni care nu renunta la hartie 🙂 e o iubire pentru toata viata.

      Apreciază

  4. „Iubire la o mănăstire” sau iubire ca la mănăstire? Frizura nu era rea și zîmbet era (am revăzut pozele). Cu tine era foarte interesant. Așa persoane atrag și-i fac dependenți pe cei din jur. Referitor la „copil”, el era la prima lui experiență. La vre-o 21 ani el s-a rușinat de comportamentul lui, iar de la 35 o să fie nostalgic și își va dori să mai repete expeiența. Aceste lucruri nu se uită și nu ruginesc, dar fac parte din portofoliul amintirilor nostre. Sînt sigur că părintele a fost tăiat din poză.

    Apreciază

    1. Frizura nu era rea și zîmbet era (am revăzut pozele).
      Igor, si tu ai poze? :)) gata, trebuie sa fiu atenta cum ma port cu tine :))

      Sînt sigur că părintele a fost tăiat din poză.

      Nu 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s