Publicat în Autopsia cuplului, Monoloage

Nuca şi miezul ascuns

???????????????Nu toată nuca are miez bun, vorba ceea…

Ca şi postul ăsta.

***

Un avantaj pe care ţi-l oferă anii e că începi să pricepi cu cine să-ţi pierzi timpul şi cu cine nu.

Două priviri laser sunt suficiente ca să constaţi dacă e bună sau nu nucuşoara pentru prăjitură. Prăjiturica ta.

***

Există o categorie de oameni care dacă nu-şi plimbă miezul pe dinafară, indiferent în faţa cui, li se ridică dramatic tensiunea arterială. Apropo, a mea e atât de scăzută, încât ultima dată (măsurată în glumă) mama a rămas blocată cu tonometrul în mâini.

-Lilia, unde ţi-i pulsul…

-Mama, încerc s-o liniştesc, lasă că nu-i straşnic. Dacă n-am puls, înseamnă ca n-am inimă.

-Dar … ia stai olecuţică…d’ap’… cum te simţi? mă priveşte derutat.

-Ex-ce-lent!

Eu sunt şarpe după zodiac. Deci o reptilă rece, cu răsuflarea abia simţită. Pot sta nemişcată ca o stană ore în şir, scanând cu jumate de ochi mişcările din jur. Uneori, din cauza respiraţiei, pe care nici eu n-o aud, mi se trage o fobie, plantată de învăţătoarea mea de clasele primare, care ne povestea (în clasa a II-a) despre somnul letargic şi cazuri din satul ei când oamenii erau duşi la groapă adormiţi.

-Să duceţi mortului o oglinjorară la nas sau gură. Dacă se abureşte, apoi nu e mort cu totul.

M-am frămîntat eu câteva zile şi am hotarât cu mintea mea de copil că oglinjoara mie n-o să-mi ajute. Eu nici vie n-o prea aburesc.

Cu timpul, fobia mea s-a copt şi rotunjit până când într-o zi i-am spus soţului (el adoră poveştile moldoveneşti, aşa că mă ascultă mereu cu amândouă urechile):

-Înainte de autopsie, să-mi treci pe la nas un ceaun cu borş cu sfeclă şi fasole albe. Dacă nici la borş nu reacţionez (mor şi învii de pofta lui) apoi gata, poţi găti liniştit coliva cu nuci.

Aşadar, despre nuci…

***

Aveam o colegă în studenţie care avea o particularitate. Cum întâlneam un cavaler pe stradă (indiferent care, spălat o dată pe zi să fie) şi dacă intra în vorbă cu noi, eu o „pierdeam”. Cum adică? Să zicem că mergeam noi pe o alee de castani înfloriţi şi mâncam îngheţată, relaxate, liniştite, adormite… şi „hop” apare un flăcău cu „bună ziua fetelor…how do you do?” Atunci colega mea parcă era atinsă de bagheta magică. Îşi înalţa îndată bustul, îşi trecea o mână prin păr, schimba pe loc vocea, începea să se agite cu hih haha şi lua startul cu replici cochete. Era ca şi cum cineva o lansa cu un şut în fund pe scena şi ea începea să joace un rol. Partea tristă era că după ce cavalerul pleca, ea încă îşi juca rolul, din enerţie, în faţa mea. Se ogoia definitiv peste vreo 10-15 min. Când obiectul se balada deja în alt colţ al oraşului cu un nou „how do you do?” pe limbă.

Într-o zi am întâlnit pe stradă un coleg de-al meu, din şcoală. Eu eram, evident, cu colega şi îngheţata. Fac prezentările şi din nou… „aprindeţi proiectoarele, eu ies pe scenă!” Aşa cum cavalerul s-a nimerit simpatic, eforturile au fost dublate. Partea fascinantă e că şi flăcăul s-a nimerit cu aceeaşi particularitate. De fanfaron gălăgios. Eu îi cunoşteam bine pe ambii în starea lor normală, cu tensiunea arterială în parametri medicinali normali, aşa că nu aveam nici cea mai mică intenţie să urmăresc circul cu elefanţi în lumini colorate. Mi-am dres glasul şi le-am zis…” Ştiţi ce? ia rămâneţi voi sănătoşi că eu mă duc la staţie să aştept troleibuzul 21”.

-Nu, nu, s-au repezit spre mine. Noi venim cu tine.

Tare regret că nu aveam un ipod pe vremuri, ca să-mi izolez urechile de jocul lor pe care numai ei îl găseau interesant. Ei aveau nevoie de martori, de urechi destupate. Abia, peste ani am înţeles că oamenii ăştia, dacă nu au public, nu pot juca mai departe. Degeaba s-au maimuţărit unul în faţa altuia (şi a mea), căci aşa şi nu au ajuns la o întâlnire privată. Deşi cochetau în troleibuz de le săreau capacele. Ajunseseră până şi la bancuri porcoase cu hlizeala înăduşită în mânecă…

Coincidenţă sau ba, ambii s-au căsătorit foarte târziu (cu parteneri diferiţi, evident). Se pare că odată cu vârsta oboseşti de spectacole, ş-apoi nu-ţi mai cheltui timpul şi muniţiile chiar cu fiecare nucuşoară căzută pe cărarea din alee.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

10 gânduri despre „Nuca şi miezul ascuns

  1. Dă pe vin, Socriță! Crește tensiunea! :))
    Ba să știi că nu ne obosesc spectacolele chiar de îmbătrânim. Le adorăm chiar, bineînțeles căutăm altfel de spectacole, spectacolele practic rămân în agendele noastre de preferințe.

    Apreciază

    1. Vin rosu ca rubinul 🙂 imi place. Mi-ai dat idee de o maliguta cu carnita si vin rosu.

      Ba să știi că nu ne obosesc spectacolele chiar de îmbătrânim.

      Ahaha, bravo 🙂

      Apreciază

      1. Așa, așa: un vin roșu!
        Aiii, aia da! Alaltăieri am ascuns la întuneric o tocăniță de vițel cu mămăliguță după o rețetă bistrițeană-bestială!

        :))

        Apreciază

    1. @Espoir
      Ei, nici chiar așa; nu se poate definitiva ca făr’de garanție fiind. 🙂
      Galanteria, cochetăria e foarte des întâlnită la cei de vârsta mea, aici în Ardeal (eu sunt din Cluj-Napoca) și chiar foarte accentuat din cauza faptului că noi, eu (la vârsta mea de 47), datorită vârstei, ÎN SFÂRȘIT DATORITĂ EXXPERIENȚIEI am ajuns la concluzia amablitățile, complimentele dau rezultate excelente în relații, indiferent de natura lor. Scuză-mă-n caz că te-am contrat dar eu, asta văd la vârsta mea, repet de, 47. 🙂 Nuanțele sunt 3D, în cazul cuvântului flirt din limba română. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s