Publicat în Autopsia cuplului, Monoloage

N-am cu tine, iubire, nimic

În goana după iubire, oamenii s-au dezvăţat să iubească.

avaAcum câteva luni mi-a adus fata de la bibliotecă o cărticică întitulată „Părinţii lui Max divorţează”. Când a scos-o din ghiozdan şi mi-a arătat-o, tocmai mi s-a tăiat răsuflarea. De mirare. Nu m-am mirat aşa nici când mi-a adus acasă „Prinţesa Păduchilor”. Aşadar, era să debitez ceva spontan, dar… când eşti părinte… te cenzurezi frumuşel.  Nu-ţi rămâne decât să-ţi faci cruce cu limba pe cerul gurii. În tăcere, da.

-Mama, hai s-o citim împreună !

Ne-am întins pe perne şi am început s-o studiem. Cărticică era scrisă ca pentru mintea copiilor, dar cu substanţă, nu pentru idioţi. Mult umor, ilustraţii haioase, situaţii comice, departe de drama vieţii. Din vorbă-n vorbă am aflat de unde se trage alegerea.

-Părinţii lui Lara divorţează şi am discutat azi cu ea despre asta.

-Aham.

-Da ştii, mama, că de la o vreme Lara a început să înjure.

-Hhmm. Ia te uită.

-Să-ţi spun un cuvânt ?

– …

-Îţi spun, dar atenţie ! Ţi-l pronunţ pe litere. Pe. Iu. Te. A. En. (fr. putain fără i)

***

Acum doi ani, la aniversarea lui fic-mea, cel mai agitat copil din grup era o fetiţă, păpuşică, chip de inger. După ce a pocnit vreo doi copii (nemeritat, căci eu îi supravegheam) şi a făcut ţăndări o butelie de sticlă, mi-am spus că ceva se petrece cu fata. Mai tarziu am aflat că părinţii erau în plin divorţ.

***

Cu două săptămâini în urmă mi-a venit copilul drapănat până la sânge acasă. A « băgat-o în seamă » o fată care, vorba învăţătoarei « ştiţi, are probleme în familie ».

***

Am stat şi am reflectat într-o seară şi am ajuns la următoarea constatare: ce dependenţi suntem noi de eşecurile iubirii unor oameni străini. Iaca mergi pe stradă şi te înduioşezi în faţa unui cuplu de amorezi “mimimi”, le doreşti casă de piatră şi câte pene pe cucoş atâţia copii burduhoşi (dacă eşti moldovean). Trece un timp, urările cu cucoşul se împlinesc. Mai trece un timp şi oamenii se cacă în iubirea lor veşnică, trâmbiţată de pe toate acoperişurile. Copii însă, nu-i mai poţi băga de unde i-ai scos. Începi să înţelegi lucrurile astea când e în joc securitatea propriului copil. Când îţi vine acasă jerpelit şi cu capul spart de vreun coleg cu probleme în familie.

Nu-mi doresc să trăiesc într-o lume perfectă. Nu mă grăbesc în rai. Sunt cu picioarele pe pământ şi nu visez la familii ca pe coperţile Turnului de veghe, dar tare mi-ar plăcea ca majoritatea amorezilor (hai, măcar jumate, fie) să fie oleacă mai responsabili decât animalele conduse de instincte. Mai întâi pentru interesul copiilor lor şi apoi pentru interesul copiilor străini. Pe scurt, în interesul copiilor noştri. Pentru că tensiunea pe care o acumulează un copil acasă o descarcă pe copii oamenilor care nu poartă nicio vină pentru iubirile eşuate ale adulţilor.

Ajungi într-o zi să constaţi cu mâhnire că nu e cine ştie ce vesel să trăieşti într-o lume în care oamenii prea îşi îngăduie luxul de a greşi în dragoste.

Mulţi încă se amăgesc cu divorţuri civilizate, dar… chiar şi într-o familie, aparent calmă, copilul e primul barometru-victimă al unei schimbări radicale.

În niciun caz din exemplele de mai sus părinţii n-au trecut prin divorţuri scandaloase. Noi ne cunoaştem la faţă, ne întâlnim pe la evenimente, discutăm. Pe fata mea am lăsat-o o dată să meargă la concert cu colega care înjura. Cu tatăl ei şi… cu mama ei nouă, vitregă.

Duminica trecută, la un eveniment şcolar, am zărit părinţii « îngeraşului de fată ». Tata venise cu iubita, mama venise cu noul soţ. Stăteau tuspatru şi discutau civilizat cu câte un pahar de cocktail în mână. Fetiţa stătea într-un colţ, cu şirlăie pe obraji. Iar n-a împărţit ceva cu un coleg.

-Oameni civilizati, zâmbeşte soţul. De erau în Grecia, se flocăiau cu scântei. Era să asistăm la un circ cu fanfară.

-Mde, zic meditativ. Nici în Moldova nu erau să se pupe.

Mă uitam la ei cu interes, nu ascund. Şi tot mă întrebam: de ce oamenii ăştia, aparent civilizaţi, nu-şi pot reconforta propriul copil ? De ce copilul lor suferă ? De ce se revoltă ? Încearcă disperat să atragă atenţia lovind alţi copii? Uite că de la doi părinţi s-a ajuns la patru. Nu e djănială dragostea lor djăneroasă?

Poate copii văd ceea ce nu vedem noi, părinţii. Orbiţi de plăcerile şi iluziile noastre ? Poate că ei adulmecă ipocrizia de departe ? Când obosesc într-un final, se resemnează şi se schimbă. Eu, însă, nu prea cred în răni copilăreşti vindecate de la sine. Cea mai mare dovadă e numărul de părinţi abandonaţi la bătrâneţe. De ce să le mai reproşăm ceva copiilor? Nu asta au învăţat de la părinţi ? Că ai dreptul la  fericitre călcând pe suferinţa celor vulnerabili : copii şi bătrâni.  O viaţă avem, ce ?!

***

Aţi citit mai sus o variantă sinceră de monoloage. Nepermis de sinceră.

În viaţa reală nu discut aşa lucruri.

Nu de frica să-mi aprind paie-n cap, nu. Eu sunt şmecheră. Îmi păstrez energia şi calmul. Zâmbesc şi aleg să fiu ca miile de oameni civilizaţi şi toleranţi. Mă rog, aşa e viaţa. Oameni suntem, greşim. Oricine are dreptul să iubească veşnic în fiecare an.

***

Aseară îi citeam fetei un episod din « Peppi Ciorap-lung » (fr. Fifi Brindacier) de Astrid Lindgren, una din cele mai iubite și cunoscute scriitoare din lume pentru copii. Atât de luminoasă, vie și senină cartea.

Am dat un search pe google să aflu mai mult despre viata scriitoarei.

Ciudat, probabil că autoarea articolului era în același mood cu mine. Atâta melancolie și nostalgie emana textul ei…

„Mama și tatăl scriitoarei s-au iubit tandru întreaga viață. În lumea noastră, departe de a fi o poveste, așa iubire rar mai întâlnești: s-a topit odată cu lumânările în serile iernilor demult uitate.”

Astrid Lindgren – creatoarea neastâmpăratului Karlsson de pe acoperiș.

Fiecare cu norocul lui de… părinți.

AVT_Astrid-Lindgren_5651

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

17 gânduri despre „N-am cu tine, iubire, nimic

  1. „Eu, însă, nu prea cred în răni copilăreşti vindecate de la sine.”

    Aici e buba cea mai mare. În marea majoritate a cazurilor, rănile copilărești rămân cronice

    Apreciază

  2. Am recitit de citeva ori postarea. M-am regasit pe alocuri.Copilul meu trece prin aceiasi situatie ca si fetita batausa…Oare cind m-am casatorit cu persoana pe care o iubeam stiam ca este alcoolic?Oare atunci cind am aflat ca voi deveni mama, stiam ca tatal ei este un amator al jocurilor de hazard? Este vinovat oare copilul meu ca tatal ei statea acasa pe canapea in decurs de citeva luni în cautarea unui loc de munca, eu fiind in concediu de ingrijire a copilului? Ma simt vinovata eu in fata ei. Dar nu poti sa iti sacrifici viata pentru o persoana cu vicii pe care singur nici nu le recunoaste. Orice copil are dreptul la o familie „plina”, dar cu ce pret?

    Apreciază

    1. Este vinovat oare copilul meu ca tatal ei statea acasa pe canapea in decurs de citeva luni în cautarea unui loc de munca, eu fiind in concediu de ingrijire a copilului?

      Irina, iti raspund cu acelasi gen de intrebare: e vinovat oare copilul meu in momentele in care vine plangand cu capul spart de la scoala ca tatal unui copil strain este un iresponsabil? Cu ce anume e vinovat copilul meu? De ce familia mea trebuie sa fie victima unei alegeri gresite sau a incapacitatii de a gestiona niste probleme de comunicare intr-o familie straina?

      Daca era doar o exceptie, nu era sa scriu textul. Dar situatia cu exceptiile devine o normalitate, din pacate. E deja anormal sa ai o familie clasica (e pe cale de disparitie); sa fii atent si responsabil cu propriul copil si sa-l inveti sa nu agreseze alti copii.
      P.S. In afara textului si a discutiei, poate gresesc, dar mie imi pare ca noi subapreciem relatiile dintre copii: ba ca-s mici, ba ca-s copii si nu inteleg, se musca, se lovesc, lasa ca a trece pana la nunta etc. Or, cele mai mari traume omul le aduna in copilarie. Si asta determina (subconstient) relatia lui cu oamenii si …norocul in viata (spus popular).

      Apreciază

      1. Socriță, io zic s-o chemi pe diavolița (fără voie) aia mică să petreacă cu voi o ieșire la iarbă verde, sau la vreun cinema, ori alte activități în care să socializeze cu fetița ta.

        Apreciază

      2. Fata nu vrea (dar nici parintii celelalte nu cred sa accepte). Daca a obijduit-o cineva tare (si nu o data) nici vorba nu poate fi. Evita cu orice pret comunicarea. Are alte fete cu care se impaca si petrece timpul bine. Poate cu timpul lucrurile se vor schimba.

        Apreciază

  3. Ai mare dreptate cand spui ca eşecurile altora, indiferent de ce natură sunt, ne afectează pe noi, ceilalţi.
    Ai dat un exemplu soft, cel al fetiţei tale care a încasat-o la şcoală.
    Eu mă gândeam la situatiile în care oameni nevinovaţi devin victime ale unor dezaxaţi care n-au avut parte de afecţiunea părinţilor, mătuşilor sau vânzătorului de lobodă din Piaţa Mare.
    Exemplu concret şi recent, la teveu, femeia care în loc să ajungă acasă la fetiţa ei de opt ani, a ajuns, tranşată, într-un râu. De ce?
    Pentru ca aşa i s-a năzărit şoferului TIR-ului, în care femeia a avut fatala inspiraţie să se urce, năzuind sa ajungă mai iute acasă (femeia făcea naveta zilnic către job).
    A cui vină este mai mare? A acelora care au eşuat în a-l educa pe acest monstru sau a lui însuşi?
    Sunt sigură că se vor găsi suficienţi cretini care să afirme că a fost vina femeii! Cine a pus-o să se urce în TIR?

    Apreciază

    1. Ai dat un exemplu soft, cel al fetiţei tale care a încasat-o la şcoală.

      Asa imi era intentia, e intr-adevar doar un graunte din care niciodata nu stii ce poate sa iasa. Putem ajunge la exemple oribile, intr-adevar. Un om care a avit o copilarie fericita are mai putine sanse sa devina monstru. Zic are, dar garantia nimeni nu poate da. De asta e un subiect dificil, dar asta nu e un motiv pentru care trebuieste evitat. Eu am impresia ca putin se discuta, din frica de a nu rani parintii.

      Apreciază

  4. Nu exista divort civilizat, poate in aparente da,dar daca sapi mai adanc ajungi la suferinte, ciuda, revolta. Cat de pasnic nu incerci sa faci lucrurile, calcandu-ti uneori pe mandria, lasandu-ti din drepturi numai ca sa nu surefe copiii, oricum raman afectate toate partile, mai ales copiii. Divortul este un razboi,nu stiu insa daca este vreo parte castigatoare dupa asa razboi.Adultii mai devreme ori mai tarziu isi reeau cursul vietii, isi ling ranile si merg mai departe. Dar copiii….? Poate cel care pleaca si isi revede copiii numai o data ori de 2 ori pe an, isi face impresia ca copiii deja au trecut peste situatie, dar cand esti alaturi de ei zi de zi, cand dupa un film vizionat impreuna unde tata, mama si copiii se cuprind, se joaca se plimba impreuna, copilul tau incepe sa planga si te intreaba de ce la noi nu mai este asa, iti dai seama ca tot procesul „civilizat” de divort o sa le ramana ca o rana in suflet pentru toata viata.
    P.S. unii copiii in cazuri de divort se inchid in sine, devin mai seriosi, se maturizeaza inainte de timp, fara sa fie agresivi cu altii, dar depinde,cred de fiecare situatie in parte.

    Apreciază

    1. P.S. unii copiii in cazuri de divort se inchid in sine, devin mai seriosi, se maturizeaza inainte de timp, fara sa fie agresivi cu altii, dar depinde,cred de fiecare situatie in parte.

      De acord, copii reactioneaza diferit. Fiecare caz trebuieste tratat cu mare atentie.

      Apreciază

  5. vezi că-ți place psihologia? 🙂
    există o carte pe care eu am găsit-o tare de folos ”Материнская любовь”, în care se explică răspicat impactul pe care-l poate avea relația dintre părinți asupra copilului 🙂 cu alte cuvinte, ce-ai scris tu mai sus – un copil e bine doar atunci când mama+tata sunt bine între ei.

    Apreciază

    1. vezi că-ți place psihologia? 🙂

      De nevoie 🙂 copii te fac sa gandesti mai departe de propriul nas si placeri. Sa interactionezi cu oameni straini si sa observi.

      Apreciază

  6. Fiind vorba despre părinți si copii: eu nu am copii si nu știu, dar nu înțeleg ce vor părinții sa obțină dacă își lauda permanent copii in public? Este vorba de cât de genii sunt copii sau cât de destepti se cred părinți ? Pe lângă faptul ca lauda mereu mi s-a părut de prost gust, ajuta cu ceva copii? Luminati-mă va rog mame si tati.

    Apreciază

    1. Nu vrei sa astepti pana ii vei avea pe ai tai? 🙂 ai sa intelegi mai bine atunci. Eu dimpotriva cred ca nu laudam destul copii si e pacat.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s