Publicat în Creatie proprie, Monoloage

O carte ratată

carteAm un Moleskine negru, burduşit cu idei şi scheme de romane.

Pe prima pagină e scris cu două feluri de cerneală:

In case of loss please return to: numele meu de botez şi din paşaport.

As a reward: 13.000 euros or… a kiss.

Cred că e inutil să vă zic că-l păzesc ca ochii din cap. Nu pentru că ar conţine gânduri geniale, ci pentru că sunt gândurile mele.

Aşa cum e deja plinuţ, crăpat pe la încheieturi de idei zburdalnice şi năvalnice, îl deschid tot mai rar, căci nu mai am loc de note şi cracaleţi. Zilele trecute l-am răsfoit dintr-un moft, barem să-mi aduc aminte ce-mi defila prin tărtăcuţă acum un an.

Am dat de schema unui roman în care, dupa fiecare paragraf citit, exclamam bucuros: ce făinuţ, ce făinuţ, frecându-mi palmele voios… până când, treptat tiptil, m-am trezit că bat ritmic cu degetul mijlociu pe masă, semn că…mă enervez. Deznodământul îmi parea frumos, dar ipocrit. Cam aşa e cu frumuseţea în multe cazuri. L-am barat cu o cruce mare, roşie şi lată. Am lăsat carnetul la o parte şi am început să reflectez.

Era să facă parte din categoria de romane care nu pot avea un final fericit. Nu în sensul clasic al termenului. Personajul feminin principal, care de la început îmi părea isteaţă şi deşteaptă trebuia să înţeleagă într-un moment cât de falsă a fost întreaga sa viaţă. Dar nu a vrut, în consecinţă nu a avut loc evoluţia personajului. Sau poate că era prea târziu ca să se mai producă.

Eu nu cred în regrete târzii, aşadar, n-aş fi putut compune un happy end realist. Sunt mai generoasă cu oamenii care gândesc de două ori înainte de a face ceva, decât cu oamenii care cer iertare de două ori pentru că au comis o prostie. Pentru că în momentul în care o făceau se gândeau la propriul interes şi plăcere. Mai rău, din propriu orgoliu şi plăcere au inspirat oamenii pentru aceleaşi gesturi idioate. Există lucruri ireversibile. Iertarea a încurajat mulţi neghiobi. Dar m-am abătut…

***

Trăia odată o femeie care ştia să facă excelent două lucruri: 1. să scrie 2. să scrie minunat despre iubire. Cititorii, multi, care îi cumpărau cărţile, nu ştiau mare lucru despre ea. Scria sub pseudonim, scria bine, se vindea bine, toată lumea era mulţumită. Nimeni în afară de editorul ei nu ştia că era, de fapt, o singuratică. Nimeni, în afară de ea, nu ştia dacă iubise sau nu vreodată.   

Anii treceau. Succesul creştea. Creştea şi contul în bancă. Femeia îşi îndeplinise visul. Devenise scriitoare cunoscută şi adorată. Deşi era singură (ciudat că fiind atţât de talentată, nu s-a găsit măcar un bărbat, suficient de motivat ca s-o caute) scria minunat despre iubire. Devenise Dumnezeul femeilor. Celibatare, măritate, divorţate sau pe cale să divorţeze, toate o citeau cu sufleţelul romantic la gură: pe plajă, în pat, tramvai, avion. Trăiau practic viaţa personajelor din cărţile ei, se îmbrăcau ca ele, vorbeau ca ele, judecau ca ele, împărţeau citate filozofice pe facebook ca ele, iubeau iubirea ca ele… din ce în ce mai îndepărtate de viaţa reală. Pentru că toate erau rodul fantasmelor unei femei singure care… ştia să scrie bine. Despre iubire.

(Şi aici mi-am pus degetul mijlociu pe masă).

Scriitoarea era conştientă că … ma-ni-pu-lea-ză. Sau dacă ne exprimăm mai literar: scria exact ce aşteptau femeile să citească. Poveşti iscusite despre iubiri cu final obligatoriu fericit.

Putea sa n-o facă, ştia că nu e bine să speculezi cu fantasme, să vinzi vise colorate, ştia… multe. Câştigase şi destui bani ca să trăiască 10 vieţi în confort, dar … continua să scrie. De ce? Probabil că sentimentul de dominare prin cuvânt, succesul ameţitor sau elogiile înlocuiau vidul pe care putea să-l acopere poate doar un bărbat iubitor. Pentru că femeia din ea tânjea… nu după iubirile din cărţile ei, stârnite metodic şi iscusit, ci după ceea ce mii de femei aveau deja: o familie banală cu soţ, copii, câine şi o soacră acră.

O dată pe an, iarna, scriitoarea respecta un ritual. Îşi făcea rucsacul şi pleca într-un sătuc lângă munte. În una din călătorii s-a întâmplat să fie blocată de avalanşă într-o cabană împreună cu proprietara acesteia: o femeiuşcă uscăţivă şi bătrână, cu privire blândă şi senină, cândva tânără şi frumoasă. Femeilor nu le rămânea decât să aştepte depanatorii la făclia lumânărilor. Şi făclia a ars câteva zile. O ambianţă care predispune la confidenţe. Dintr-o vorbă în alta bătrâna proprietară începu să-i povestească scriitoarei viaţa ei de femeie. Avuse un soţ iubitor, decedase ani în urmă, crescuse copii, plecaţi departe, trăia singură. Pierduse vederea şi nu mai putea citi, unica bucurie în toată viaţa…

-De ce unica? Parcă ziceţi că aveaţi o familie frumoasă…

-Da, dar cărţile… ofta bătrâna cu melancolie în voce, cărţile îmi deschideau o altă lume. Ştiţi, deseori îl lăsam pe soţ să adoarmă singur, mă bucuram când pleca…Eu citeam şi visam, visam… Zile întregi, nopţi întregi eram departe de familie. Trăiam în lumea mea.

-Curios, ce autor v-a transportat aşa departe?

-Oh, pare o obsesie, nu-i aşa. Veniţi să vă arăt cărţile în biblioteca mea.

Asa a descoperit scriitoarea adevărul în lumina candelei şi sub tone de zăpadă. Era vorba de cărţile ei. Aranjate cu grijă pe câteva policioare, una langă alta, nu în profil, ci cu faţa, ca nişte icoane.

Nu s-a trădat. Nici bătrâna n-a recunoscut-o. Din cauza vederii slabe sau din alt motiv. Continua să vorbească înflăcărat despre idolul său în faţa idolului.

***

(Băteam cu degetul în masă. N-are cum să se termine frumos povestea asta. Adică se poate, dar va pierde simţul autenticităţii. Dacă ne luăm după o mentalitate reală de scriitoare tipică, asta trebuia să-şi savureze sucesul. „Waaaaw, era să exclame în gând, ce putere am peste muritorii de rând. Cărţile mele sunt mai căutate ca o familie ! Nu sunt genială eu după asta?!” Indiscutabil, odată întoarsă în civilizaţie era să descrie întâmplarea într-un nou roman, sau într-o carte autobiografică. Şi pentru happy end o măritam cu un gigolo tinerel care, fie vorba între noi, deşi nu-i citea cărţile, îi intuia bine zerourile din contul bancar. Şi toată lumea era să chiuie fericită in the end, oftând dulce asupra unei iubiri descrise frumos în metafore alese. Puţini erau să înţeleagă că, de fapt, nici unul, nici altul, deprinşi să scrie şi să pronunţe cuvinte pe care le aşteaptă mii de femei naive, n-au să afle ce e o iubire dezinteresată.

Dar… alt final îmi galopa prin minte. Născut spontan şi cu tupeu. Absurd, fără sens, care nu era să convingă cititorul (cu excepţia unei mentalităţi necomerciale). Personajul de mai jos nu poate fi real, din pacate.)

***

Nopţile păreau şi mai lungi în aşteptare, vorba bătrânei tihnită, monotonă. Aşa cred că sună vocea conştiinţei. Monoton, şoptit, sfredelitor. În întunericul minţii defilau mii de familii ce au ratat momente intime pentru a citi fantasmele ei, mii de femei singure care au adoptat folozofia ei de viaţă născocită, şi poate încă tot atâtea mii ce au divorţat pentru că iubirile lor nu corespundeau cu basmele din cărţi. Din cauza mea? Nu, se justifica scriitoarea. Nu se poate. E absurd.  Nu e vina mea că natura m-a înzestrat cu talent scriitoricesc, că pot cuceri prin cuvânt, că lectura cărţilor mele deconectează de realitate… că oferă o lume mai frumoasă…

Dar vocea bătrânei curgea monoton…iar justificarie se topeau în întunericul abisal al noptii.

„Femeia asta e victima talentului meu. Ea e reală, nu e personaj fictiv. E victima talentului meu inspirat de frustrările unei vieţi personale eşuate. La ce bun mă mint? Nu-i aşa că am fost o nefericită în fond? Parca o femeie împlinită caută să născocească refugii ireale? Vasăzică toată viaţa m-am servit de talent ca să fabric vise şi să le vând bine. De ce? Pentru că eu nu am vrut talent, ci doar o iubire mare. Dar se pare că omul nu poate avea două daruri mari în aceeaşi viaţă: un mare talent şi o mare iubire. Eu m-am răzbunat pentru lipsa marii iubiri. M-am răzbunat prin talentul meu. Am derutat mii de femei de la unicul şi marele lor dar, iubirea reală. Doar pentru că eu n-am trăit-o.”

După ce femeile au fost eliberate de avalanşă, scriitoarea începe să negocieze cu bătrâna. Îi propune o suma importantă contra cărţilor sale. Bătrâna acceptă într-un final, oricum nu le mai poate citi. Într-o zi când proprietara nu e acasă, scriitoarea scoate cărţile sale în curte şi le dă foc.

La editură n-a mai apărut niciodată.

***

Cartea asta tot n-o să fie scrisă niciodată.

 

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

12 gânduri despre „O carte ratată

  1. E scrisă deja 🙂 Din puţinul pe care l-ai scris aici, în mintea mea a apărut un adevărat fir tors, o viaţă de om, detaliile sînt un „moft dulce” al scriitorului, în detalii noi, cititorii de rînd, ne pierdem frumos… Rezultă că ar fi minunat, totuşi, să scrii aşa cum a fost, cu tot cu moft 🙂

    Apreciază

  2. Fraza e geniala si potrivita pentru mine la moment : ” Iertarea a încurajat mulţi neghiobi „… ce pacat ca nu ai scris-o un an inainte , m-a luminat la un capitol ,,,dar nici acum nu ii tirziu . Textul e delicios 🙂

    Apreciază

  3. Oh mersi mie tare imi place sa citesc romanele tale chiar si daca doar pe internet 🙂 pina cind, cine stie mai departe, oricum am baut cafeaua de dimineata cu un croissant citindu-te pe tine si am primit o mare placere!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s