Vorba lungă, iubire mică

„Comunicarea e esenţială, dar nu poţi comunica orice. Eu am un exemplu. Un cuplu se duce la un consilier marital adept al comunicării totale. Consilierul îl întreabă pe soţ dacă i-a mărturisit totul soţiei şi acesta îi răspunde că, dacă spunea totul, de mult era divorţat.” (Aurora Liiceanu)

***

Vă servesc aperitivul cu un banc găsit în biblioteca mea de veceu.

Un reparator de televizoare sună la uşa unei doamne care îl chemase cu două ore mai devreme. Uşa se dechide şi pe prag apare o creatură minunată îmbrăcată într-un neglijeu roz transparent, care ascundea cu mare efort un corp splendid. Vădit tulburat, nenorocitul de reparator, se instală în spatele televizorului defectat, încercând cu o mână tremurândă să identifice pana şi aruncând din când în când câte o privire fugară după doamna, care evolua prin apartament, fără urmă de complex. O oră mai târziu, ajunge să repare în sfârşit televizorul, lucru, ce în mod normal îl dădea gata într-un sfert de oră. În timp ce aştepta să fie plătit, doamna îi zice:

-Euuuh… nu ştiu cum să vă zic…Eu… în fine, vreau să vă rog ceva… Oh, mi-e incomod să vă spun. Contez mult pe discreţia dvs, sper să râmână între noi…Uuuh, ştiţi, bărbatul meu e cam obosit în ultima vreme, lucrează mult. Bine. Dvs înţelegeţi, nu-i aşa… eu sunt o femeie, dvs…un bărbat, m-am gândit că…poate…

Reparatorul nu se lasă rugat mai mult şi se năpusteşte peste femeie, care, spre marea lui surprindere începe să se zbată şi să urle:

-Cum vă permiteţi? Aţi căpiat sau ce naiba? Mă gândeam doar dacă mă puteţi ajuta să mut bufetul.

***

„Doar atât!”

Era o vreme când le credeam pe femei manipulatoare. Clar şi net. Ceea ce nu e o veste rea. Asta presupunând nişte rămăşiţe de creieri. Recent însă, nişte cazuri reale m-au făcut să-mi dau seama că deseori le supradimensionam abilităţile. Există femei, pur şi simplu, prostuţe. Ele chiar nu înţeleg că goliciunea poate provoca o reacţie fiziologică, care e foarte diferită în funcţie de sex. Dacă o femeie străină, aproape că nici nu reacţioneaza la o ţîţă sau pulpă goală (doar dacă e fără celulită, cu ce oare se unge pe buci duduca?), apoi un bărbat, sănătos în mod normal se alege cu o erecţie. Ceea ce nu e chiar o muşcătură de ţânţar, te-ai scărpinat şi ţi-a trecut. O femeie cu un creier mai evoluat ca a unui ţânţar ar trebui să ştie că… nu suntem egali în faţa naturii. Drept consecinţă, măcar bărbaţii ar trebui să iasă onorabil din încurcătură, poate nu chiar ca Sf. Grigorie Decapolitul care a sălăşluit vreme de 7 ani în aşternut cu o desfrânată fără s-o atingă, dar să nu uite că o femeie frumoasă, dar postuţă, uneori trebuie privită ca o păpuşă vorbitoare în vitrină, nu mai mult. Mai mult ar însemnaun articol din codul penal. De aici extrag miezul mesajului şi pentru fete: dacă nu ştii să comunici cu un bărbat, adică nu ştii să-i prevezi reacţia la goliciunea ta, sau la vorbele tale (ceea ce îmi pare grav cu totul) rişti să ai mari probleme de comunicare. În orice gen de relaţie. Contradicţiile de logică şi comportament obosesc şi irită, ştiţi voi…

Îmi pare ciudat că tocmai femeile care jonglează cel mai frumos cu cuvintele, care slobod metafore peste metafore în texte infinite despre iubire şi sensul vieţii, habar n-au cum să formuleze o propoziţie de clasele primare, cu subiect şi predicat, într-o conversaţie cu sexul opus. Aşa ca să fie valabilă, palpabilă şi fezabilă în următoarele 60 minute. Doar tăcerea le mai poate prelungi discuţia. Şi relaţia. Dar ele nu vor să tacă. Se întorc acasă ca să mai scrie o pagină cu metafore în cartea cu iubiri pe care nu le vor trăi. Tristuţ.

***

Psihologii spun că în cuplu comunicare e esenţială. Psihologii spun asta, mai ales, cuplurilor cu probleme grave de înţelegere. Degeaba. Ca să nu zic că e un sfat nul sau chiar destructiv. Pentru că e prea târziu. Scandalurile şi certurile care au adus un cuplu la psiholog, sunt deja nişte conversaţii ratate, soldate cu obide şi momente detestabile. Foarte greu de reparat sau lecuit. Deseori nu mai ai ce repara. Asta o înţeleg şi psihologii, dar ei trebuie să câştige bani pentru a onora creditele de la bancă.

Surprinzător sau ba, autorii care scriu articole pentru revistele de femei tot au de plătit credite. Aşa că veţi citi ca şi în continuare în orice revistă cu apucături de psihologie cât de importantă e conversaţia care începe cu „iubutule, trebuie să grăim despre relaţia noastră…” Foarte puţine femei o să realizeze într-un târziu că vorba lungă e…  sfârşitul cuplului. Dar tot o să găsească o justificare ca să-şi ungă rănile eşecului. N-o să găsiţi, decât rar de tot, o femeie care n-ar cânta: „Non, je ne regrette rien”. O să scrie, o să cânte şi o să povestească mustos prietenelor „cum s-a dus dulcea minune” pe care n-o regretă pentru că a fost o …ăm, hâr, câr… o istorie frumoasă, în fine. Destinul, ah, ne-a despletit cărările. În timp ce bărbaţii, ohohoho, ce mai regretă „istoria frumoasă”, mai ales afârşitul ei isteric, dar tac. Da, noi nu suntem egali în faţa naturii.

E firesc să apară întrebarea: ce loc ocupă comunicarea într-o relaţie? Important loc, dar nu cel la care fac referinţă psihologii de duzină. Nu e vorba de discuţiile despre cuplu, ci în cuplu. Dacă o să urmăriţi un cuplu trainic, veţi descoperi că temele lor de convesaţie (milioane) se formează în jurul preocupărilor şi aberaţiilor comune: de la cât de stufos e liliacul din spatele grădinii vecinului până la bancnotele de cinci euro care sunt puse în circulaţie de ieri. Pe un om care nu mai vrea să discute cu tine despre liliacul vecinului, nu-l mai ţii lângă tine nici cu cel mai bun psiholog şlefuit la Harvard. Rareori când o persoană din interior izbuteşte să descâlcească afacerile interioare ale unui cuplu. Şi dacă da, e doar o manifestare iluzorie, adică temporară. Alchimia dintr-un cuplu suferă (uneori enorm) la orice intruziune din exterior. Chiar de nişte prostii citite într-o revistă pentru femei. Din cele mai bune intenţii, evident.

De ce unele cupluri au nevoie de psihologi îndată după naşterea primului copil, iar altele, nu au nevoie de sfaturi nici după botezul primului nepot? Eu nu cred în comunicărea salvatoare, că dacă era aşa, poate că toţi psihologii (mai ales femeile) erau cuplate şi fericite până la adânci şi înfloritoare bătrâneţi. Eu cred într-o formulă mai simplă: oamenii sunt fie compatibili, fie incompatibili. Atât. Orice efort e nul. De unde apare altă întrebare. De ce unii nu văd că nu se potrivesc chiar de la începutul relaţiei? Nu vor. În schimb, vor să pară ceea ce nu sunt. Oamenii se tem să nu dezamăgească şi încep o relaţie bazată pe aparenţe, care durează amarnic de puţin. Pentru că nu poţi să te sprijini pe nouraşi şi fluturaşi. Îţi trebuieşte ceva mai temeinic la bază. Am impresia că femeile se prind mai repede în jocul ăsta fără rost şi perspectivă. Încă n-am văzut bărbat să cumpere frenetic reviste cu „10 paşi s-o aduc în pat”. Mai degrabă ar căuta „cum să scap de ea în 10 secunde fără isterie”.

Sinceritatea în pragul unei relaţii are un rost major. Nu te lasă să-ţi pierzi timpul cu omul nepotrivit. Nu poţi construi ceva frumos cu o persoană care încă din zorii relaţiei încearcă să te provoace/intrige prin ţinută, vorbe împrumutate, pofte citite pe undeva.

Nu poţi vedea dacă eşti sau nu compatibil(ă) cu o persoană dacă accepţi doar invitaţi în restaurante şic, cu şampanie şi căpşunele în ciocolată. Viaţa reală, în care vrei să-ţi ancorez durabil relaţia, nu e o vacanţă la mare sau o siestă sub un liliac parfumat. Viaţa are anotimpuri mai grele, în care adevărul totuşi iese la iveală. Iar cele mai grele despărţiri se fac sub ploile reci. Unicul lor avantaj e … că sub ploaie nu se vede cine plange cu adevărat la despărţire.