Altă mentalitate

Aseară soţul îmi întinde un pliant pe care scria „Dacă viaţa mea s-a terminat, să înceapă alta”. Zâmbeşte şi  zice:

-Să fii informată.

Îl deschid şi citesc. E vorba de un consimţământ conştient pentru preluarea organelor sănătoase şi funcţionale în caz de accident cu sfarşit letal.

N-am spus nimic. E o decizie de om matur. E o mentalitate.

***

Vreo trei ani în urmă discutam cu soţul un caz care, cel puţin pe mine, m-a marcat profund. Nu-mi amintesc detaliile, dar povestea suna cam aşa. Doi studenţi greci s-au pornit în vacanţă să cutreiere Europa. Într-un local de noapte din Germania, unul din ei a fost înjunghiat. Ajunse la spital într-o stare deosebit de gravă. Taică-său reuşise să vină din Grecia la spitalul din Germania doar ca să-l ţină pentru ultima dată în braţe. Studentul a decedat. Tot în acel spital taică-său luă o hotărâre: să cedeze organele sănătoase ale feciorului său tinerilor din Germania care aşteptau de ani de zile un transplant. Poate că în acelaşi spital, nu pot să vă zic. Declaraţia lui suna cam aşa: „Dacă eu mi-am pierdut feciorul, măcar alţi părinţi să se bucure de viaţa copiilor săi”. Povestea a ajuns în ziare, graţie părinţilor care nu mai ştiau cum să-şi exprime fericirea şi recunoştinţa faţă de gestul unui tată îndurerat.

Povestea poate fi interpretată diferit. Eu însă l-am plasat pe omul ăsta pe un piedestal de zeu. În general, muritorii de rând, într-o durere atât de mare, devin egoişti. Durerea transformă omul. Şi nimeni nu are dreptul să-l judece. Dar…există şi gesturi care impresionează.

Zece din zece părinţi erau să scoată cadavrul din spital şi să blesteme Germania cu tot neamul ei. Omul şi-a depăşit durerea (nu ştim prin ce torturi interioare a trecut) şi s-a gândit la suferinţa altor părinţi. A scăpat câţiva cetăţeni ai ţării în care fiul său şi-a pierdut viaţa.

E o mentalitate.

***

Seara târziu stăteam lungită în pat, privind cerul înstelat. Mă gândeam la pliant. Eu sunt femeie, văd lucrurile mai poetic.

Cum să ajungă ochii mei, pe care îi conturez în fiecare dimineaţă, cu gânduri proprie mie, pe faţa altei femei?

Cum o să reacţioneze inima mea în corp străin la auzul unui „je t’aime”? O să-şi trădeze memoria?

Eu cred în memoria ţesuturilor.

E o mentalitate.

***

„Trăia odată un cuplu fericit care şi-a pierdut viaţa într-un accident cumplit. Inimile lor au ajuns să bată în corpuri străine. Un bărbat şi o femeie. Aşteptau luni sau ani de zile un transplant, în spitale diferite, în oraşe diferite. Într-o zi au ajuns să se bucure de cel mai mare cadou din viaţa lor – o inimă sănătoasă (şi îndrăgostită). Peste câţiva ani inimile s-au regăsit.”

Îţi place povestea mea? îl întreb azi dimineaţă pe soţ.

Nu spune nimic. Zâmbeşte.