Fată dragă, poţi fi tristă…

(Presimt că articolul acesta va fi actual încă mulți ani înainte)

Tu eşti Loser, ei fericiţi

Niciodată omul nu s-a simţit mai singur ca printre oameni… fericiţi. Nu vă este cunoscut sentimentul ? Asta e impresia mea, din ce în ce mai apăsată, când mă bag pe internet. Azi, dacă nu arăţi cât de fericit eşti, oamenii te privesc ca pe un tâmpit. Loser. Nu vă pare dramatic că omul nu mai ai dreptul la tristeţe ?

Ştiţi… khe-khe, eu nu văd nicio diferenţă dintre oamenii, care pe vremea comuniştilor zâmbeau mânaţi la paradă cu baloane şi flori strigând « Urrrrraaaaaa ! » şi cei care stau azi pe internet. Azi eşti obligat să zâmbeşti în fiecare zi. Ca să fii ca toţi. Fericit. Ce, nu pentru asta ne-am născut ? Culmea tragicomediei e că nici măcar omul atins de o boală incurabilă nu mai e lasat în plata Domnului. O să se găsească mereu o leliță de portiță, care a citit o pagină din psihologia pozitivă şi o să-l bâţâie la cap cu „gândurile bune lecuieşte omul”. „Zâmbeeeşte ! Gândeşte pozitiv, ce naiba ?! Totul e în mâinile tale !”

Uneori nu înţeleg de ce chiar şi oamenii… nu proşti, să le zicem aşa, nu înţeleg atâtica lucruşor, că fericirea după care ei îşi rup gâturile, nu izvorăşte din afară, ci…drept din înteriorul omului. Şi dacă echilibrul s-a stricat în interior (ştiţi, viaţa nu e un pod cu roze) omul are nevoie de timp ca să-l repare. De timp şi intimitate. Aşa ne-a conceput natura, aşa sunt oamenii. Aşa a fost pe timpul lui Shakespeare şi dintotdeauna până la… nebunia numerică, în care tot hăbăucul încearcă să contribuie la fericirea ta cu un click şi o imagine. De ce speră ei, că intruziunea lor exterioară e balsamul instant şi multrâvnit? Dacă te-ai băgat la om în suflet cu un « hai, Mirciulică, zâmbeşte » şi ai rupt un zâmbet trist în schimb, stai, nu te bucura prea tare, că Mirciula te-a trimis în gând, numai ca să scape de tine. Deseori sunt nevoită să procedez ca Mirciulică. Din păcate. Ştiţi, altfel nu pot scăpa de clovnii salvatori…

Bine, eu sunt nebunatică şi asum. Oamenii deştepti mă înţeleg şi nu se bagă. Nici eu la ei, că veni vorba. Empatia e un lucru frumos. Pe prostuţi, însă, rareori mă abţin să nu-i jignesc, fără mustrări de conştiinţă. Dreptul meu de a zâmbi (numai când pofteşte sfânta mea splină) şi de a hârâi, îmi aparţine. Pe ăştia cu lozinci pozitive şi morala vieţii ţi-i rostogolesc peste bord, în două mişcări şi trei clipiri.

Merită să spui mereu cheese ?

Mă întrebam recent : de ce se tem oamenii care zâmbesc mereu?  De singurătate ? Poate. Cine şi-ar pierde timpul cu cineva care zâmbeşte rar ? E un mit foarte răspândit, mai ales, printre femei. Femeile cred că dacă nu arată destul cât de fericite sunt, zâmbind, cochetând şi glumind, apoi… îşi retează şansele să fie abordate şi curtate. Într-adevăr, puţine şanse să fie curtate de bărbaţi cu intenţii mai lungi de-o noapte. De regulă, artistele (căci poartă mască, nu ?) atrag covni. E oarecum firesc. Vorbesc şi din propria experienţă. Contingentul de masculi care mă bagă în seamă când zâmbesc (peste media diurnă) e absolut diferit de cel cu care am de a face când sunt nesuferită. Cele mai durabile relaţii le-am avut cu cei care m-au cunoscut în cea mai proastă ipostază. Paradoxal, nu? Nu bag mâna în foc pentru toți, dar se pare că o replică acidă impresionează mai abitir ca o sută de zâmbete compuse şi antrenate în faţa oglinzii sau a obiectivului. Acum femeile sunt atât de edulcolorate şi prefăcute, că atunci când dai peste una acidă, te încreţeşti de plăcere. Pentru că dacă fiecare femeie poate zâmbi, apoi nu fiecare poate fi rea. Firesc de rea. Delicios de rea.

De ce se mai tem oamenii zâmbăreți?

De ei înşişi. Ştiţi, din păcate, n-am avut norocul să întâlnesc oameni sfinţi. Iar cei care îşi dau aere ca atare, m-au dezgustat cel mai tare în anumite situaţii. De la răutăcioase ca mine, ştii la ce să te aştepti. Cu omul care zâmbește mereu mie îmi vine greu. Nu am repere. Nu ştiu ce nu-i place. Un om viu, oricât de flegmatic sau melancolic ar fi, are nişte limite de toleranţă, are sistem nervos, indispoziţii, indigestii, probleme…  Problemele nerezolvate și evitate după « psihologia pozitivă » se adună în subsol şi încep să roadă omul din interior. Dacă fermentaţia se acoperă de fiecare dată cu o mască fericită, apoi cu timpul omul devine o bombă cu efect întârziat. Pentru el însuşi şi pentru anturaj. Eu nu vreau să ghicesc când va exploada. Dar el va exploada neapărat, în cel mai nepotrivit moment şi în cel mai urât mod posibil.

Răutatea logică şi bunătatea haotică. Cum se manifestă pe internet?

Eu nu mă tem de oameni răutăcioşi (ca să nu zic că-i vânezi, de când scriu texte literare). Observaţi-i atent când răbufnesc şi o să vedeţi că reacţia răutăcioşilor autentici (!) are o logică. Uneori fascinantă. Oricât de paradoxal ar părea, dar oamenii răutăcioşi, pe care i-am admirat în viaţa mea, respectă nişte reguli de conduită. Şi poate că de la ei am învăţat şi eu câte ceva. Oricât de nemulţumită n-aş fi, eu îmi descarc dracii la mine pe blog sau pe peretele meu de pe fb. N-o să mă vedeţi niciodată, nici sub anonimat, nici cu numele de botez, scriind sub un text pe blog sau replică pe fb că autorul e un ratat, frustrat, complexat sau alţi termeni „psihologici” atât de îndrăgiţi de moldovenii doldora de masterate şi doctorate, scăpaţi pe facebook. Asta e regula mea de aur, numărul unu. A două regulă de aur: să nu las niciodată pe cineva să facă revoluţii la mine pe blog sau la mine pe perete. Scandaţi lozinci şi bateţi doba pe teritoriul vostru. Nu e logic? E.

Hai să vedem cât de dezgustătoare poate fi bunătatea haotică pe internet. Sau, s-o numim academic bunătatea incoerentă. Sau, dacă vreţi,  popular bunătatea cumetrească.

Vă mai aduceţi aminte de „şefa aparatului” desfiinţată pe facebook ca Giordano Bruno pe rug. La mentalitatea medievală a mulţimii mă refer, nu la personaj.  Ştiţi ce m-a şocat? Nu, nu unii bărbaţi moldoveni, făimoşi pentru mentalitatea lor infantilă, care au făcut haz pe seama unei fuste mini, caricaturi neinspirate şi comentarii „despre curvuliţă”. Nu asta, deşi e trist. M-a pocnit ca măciuca peste frunte solidaritatea spontană a femeilor  bune împotriva unei femei „rele”. Da, femeile care se înduioşează la poza unui bebe cu ţâţa-n gură, femeile care coc prăjiturele cu fetiţele lor gingaşe, femeile care fac poze cu floricele şi fluturaşi, femeile care se ocupă de caritate şi nu mai ştiu ce acolo… ele au făcut share şi răs-share la posturi şi caricaturi batjocoritoare, înjosind cu un simplu click o femeie (cu poză, nume, funcţie, familie, nu ştiu dacă are copii, dar cui îi pasă?) care… atenţie, vine elementul criminal, de la care a pornit execuţia publică, o fustă mini la serviciu (în condiţiile în care 8 din 10 moldovence se prezintă la serviciu, fie cu pulpe goale, fie cu decolteu deschis sau strâmt şi au împânzit internetul cu poze semigoale sau goale). Ei, bravos! Nu ţi-e când te îmbrânceşte un armăsar, dar când te dă jos un măgar. Sau, vorba ceea: Binele a câştigat răul ! Yeeeees! L-a pus în genunchi şi i-a tăiat capul.

Mi-am spus atunci că există atâţia oameni buni cu care eu nu vreau să am nimic în comun, pentru că eu sunt rea. I-am scos pe cei cu share insistent din lista de prieteni. Dacă unii din ei citesc acest text, în sfârşit o să-mi înţeleagă gestul. Mai bine peste un an, decât niciodată, nu-i aşa? Să fiţi sănătoşi şi happy lângă cei „buni” ca voi !

Uite aşa e viaţa. Când te aştepti de la cei răutăcioşi să te îmbrâncească, vin cei „buni” şi te iau în furcă. Spectacolul e dezolant. E greu să porţi o mască. Vine o zi când îţi cade. Iar atunci când cad mai multe măşti odată, zgomotul asurzeşte.

De la psihologia pozitivă la …ideea suicidului

Acum doi ani citeam pe internet o parabolă.

Vine un bărbat la psihiatru. „Doctore, zice, ajutaţi-mă. Nu mai pot zâmbi, nu mă mai bucură nimic în viaţa asta. Am obosit.” Psihiatrul îi propune nişte remedii.  Bărbatul le respinge, unul după altul. Nu şi nu. Nu mai ajută nimic. “Bine, se dă bătut psihiartul, mai e ceva, ceva care mă ajută chiar şi pe mine. Duceţi-vă la circ. În perioada asta evoluează un clovn celebru. Atât de talentat e, că vă asigur o să ieşiţi din sală în hohote. » Pacientul s-a întristat şi mai mult. „Nu, n-o să mă ajute” .” Dar de ce ? De ce vă încăpăţânaţi într-atât ?” izbucni în cele din urmă psihiatrul. „Măcar încercaţi !” La care bărbatul răspunde cu infinită tristeţe : „Domnule doctor, clovnul cela sunt eu.”

Da, există oameni care zâmbesc mereu şi tu crezi că ei sunt sinceri, dar, de fapt e doar meseria lor. Sau e vorba de o promovare de eveniment, un experiment, una, alta. Manifestările astea sunt etichetate uşor « e fericit ». Într-un fel e firesc să crezi aşa, de vreme ce omul zâmbeşte, e în bună dispoziţie şi mai încearcă să te distreze pe tine cu „Fată dragă, nu fii tristă… ” Fericirea se vinde bine. Mulţi însă plătesc prea scump pentru simulare.

Sociologul Eva Illouz denunţă într-un articol din Le monde diplomatique « fabricarea sufletului standard » : « Oamenii cred că numai cei care pot să-şi controleze emoţiile pot fi consideraţi maturi ». Da, într-adevăr ce ruşine e să te enervezi în public, să te revolţi sau să faci o isterie frumuşică. Ah, nu, luăm o pastiluţă antidepresivă sau ceaişor de talpa gâştei şi zâmbim cuminte. Într-o lume unde doar imaginea (pozitivă ) contează…  e mai prudent să-ţi  băgi capul de struţ în nisip. Din nenorocire, un remediu laş şi temporar. Nu fără consecinţe.

« Nu există emoţii rele sau bune », spune psihiatrul Céline Tran. « Avem nevoie de emoţii diferite pentru a ne adapta la anumite situaţii de viaţă. Reprimarea lor nu e o soluţie. Trebuie doar de acceptat, de observat cum se manifestă şi de aşteptat ».

A fi deprimat, trist, anxios sau melancolic încă nu înseamnă că omul are probleme psihologice. Doar un medic poate pune un diagnostic (şi nu oricare). Dar în primul rând să nu uităm că acestea sunt nişte stări normale pe care trebuie să le trăiască orice om.

Cretinule, ai face bine să consulți un psihiatru !

Îmi pare oarecum trist că în zorii lui 2013 am ajuns să recunosc un fenomen actual descris într-un interviu din 1992, de Françoise Sagan. Asta mă face să cred că articolul acesta riscă să fie actual încă mulți ani înainte.

« Oamenii devin dependenți unii de alții. Azi ei vor să fie văzuți, să fie priviți de cineva. Oamenii nu mai au timp să rămână singuri cu ei înșiși, nici măcar pentru 3 ore, fie să citească o carte în liniște, fie să sculte muzică, fie să gândească, să-și antreneze mușchii creierului.

Ca să devii independent de alții, trebuie în primul rând să faci rost de timp pentru tine. Or, azi toți duc o lipsă cronică de timp. Și cu toate astea, dacă nu sunt băgați în seamă, dacă nu sunt priviți, oamenii intră repede în panică. Lumea lor se prăbușește. Adăugați la toate zgomotul perpetuu ce vine de la TV, zgomotul orașului și toate aceste slogate stupide Fiți fericiți ! Cum să fii fericit ! Oamenilor li se dă de înțeles cât de rușinos și stupid e să fii nefericit într-o lume ca a noastră care e făcută pentru fericire ! Și atunci când omul nu se simte fericit, începe să se simtă cupabil. Presiunea e prea mare. Cred că ăsta e unul din motivele din care oamenii se sinucid.

Cândva puteai să-ți arăți nefericirea. De exemplu, în epoca romantismului, oamenii plângeau mergând pe drum, plângeau în hohote, se aruncau unul în brațele altuia, se consolau. Cu cât plângeau mai mult, cu atât erau considerați sensibili și inteligenți.

Azi, dacă mergi pe drum și nu spui la toți Tout va bien, tout va bien riști să auzi: „Cretinule, mergi să vezi un psihiatru sau iați pilula !”

E o idioțenie, nu găsiți ? (Françoise Sagan, Répliques, 1992).

Concluzii (triste)

Ceea ce am scris eu nu înseamnă să trecem cu gloata în extrema opusă, adică să fim morocănoși și nesuferiți. Fiecare om își are zilele sale bleumarine. Orice organism are nevoie (și) de emoții negative pentru a păstra echilibrul interior. Un om deștept respectă emoția celuilalt. Oricare ar fi ea, cu toate că… e mai ușor să iubești sau să lucrezi cu oameni fără probleme, nu-i așa? Cel care se bagă cu zâmbete romaniță, hultuite de psihologia pozitivă fie că e prostuț (și ei sunt mulți, de asta și sunt milionari pe lume), fie că fac parte dintr-o industrie gigantică, fără să vrea, ia un șurubaș acolo (de asta sunt miliardari pe lume). O industrie care ia amploare și se sprijină pe stâlpi populari deja : psihologia pozitivă și farmacia. Numitor comun-antidepresante. Familia drogurilor. Dependența și gânduri suicidare.

Francoise Sagan a intuit fenomenul încă în 1992. În 2011, Franta a devenit campioana lumii la capitolul « consum de antidepresante »

Înclin să cred că scriitorii au, în general, un fler aparte. Drama lor e că sunt nevoiți să urmărească neputincioți cum degradează oamenii și înfloresc industrii. Cu zâmbetul pe face. Mai ales, într-o țară civilizată. Mai ales, în capitala îndrăgostiților.